Ziua a 28-a: prezentările noastre la Conferința Asociației Bibliotecarilor din Texas

15 aprilie 2011 - urmare

"Oh, yes!"
Prezentările noastre au fost un succes, nu am lucrat/ nu ne-am stresat degeaba. Sunt mândru de colegii mei, de toată echipa din care fac parte; sunt bucuros că le-am putut „povesti” gazdelor despre cultura și civilizația noastră, că le-am spus „cine suntem și ce vrem”... :) 
Ajung la hotel sfârșit de oboseala acumulată, dar cu plăcutul sentiment al datoriei împlinite. Nu mai vreau decât să dorm...; nu atât să mă odihnesc, cât mai ales să fiu cât de cât pregătit pentru lungul drum spre casă, căci mâine dimineață plecăm de aici...
Înainte de orice, simt nevoia să ascult la nesfârșit melodii care mi-au încântat adolescența - Malaika și Sun of Jamaika, My Oh MyChe sara... s.a. Este incredibil ce efect relaxant pot avea asupra mea astfel hit-uri...
*

Concluzionez, picotind, că prezentările noastre de azi au decurs bine, am avut câteva zeci de americani, ca public. Nu mă simt în stare să povestesc tot, mai ales discuțiile de după prezentări, cu un bibliotecar texan, director adjunct de bibliotecă-reședință de ținut (județ). Postez doar materialele video pe care le-am filmat și voi reveni cu precizări când voi putea (după ce ajung acasă; later edit, am ajuns acasă şi am încărcat doar albumul foto).


Ce am filmat în timpul prezentărilor noastre:


















(Valentin Smedescu, ultima seară în Austin-Texas)

Ziua a 27-a: spectacolul unei expoziții cu cărți, tot ce ține de biblioteci și tot ce (nu) are legătură cu acestea

14 aprilie 2011 - urmare

În prima parte a zilei participăm fiecare după preferințe la prezentările anunțate în programul Conferinței, care au loc simultan în zecile de săli ale complexului expozițional (vezi versiunea PDF a broșuricii-program).  Particip la sesiuni în care sunt expuse exemple de bune practici în biblioteci, inclusiv legate de relația cu publicul, de utilizarea noilor tehnologii, de transformare a bibliotecii dintr-o comunitate mică într-o instituție și mai complexă, care își asumă mai multe roluri/ funcții și înglobează de exemplu arhivele locale, muzeul, filarmonica, iar de toate astea se ocupă doar șase oameni cu normă întreagă (mai sunt și colaboratori)!
Indiferent de subiectele prezentărilor, ca auditoriu, în nicio sală nu sunt mai mult de câteva zeci de oameni, cu sifuranță până-ntr-o sută. "Omenire" multă participă doar la sesiunile generale, cu teme și invitați-show, nu la cele pe secțiuni, unde vin doar cei interesați de anume teme.   Fotografiez ceva slide-uri, de pe la prezentările la care am participat...

*
La un moment dat, spre prânz, după ce mi se ia de aerul condiționat în exces și de unele lucruri care nu îmi par deloc "noutăți" (câteva sunt de-a dreptul "modeste" - vorbitorii n-au exercițiul discursului ori n-au vocabular, citesc școlărește de pe foi sau din laptop și se învârt prea mult în jurul unor puține idei), cobor să vizitez din  nou marea expoziție de la parter. Mă învârt mai mult de o oră, în "serpentine", pentru a cuprinde cât mai mult din spațiul pentru a cărui vizitare amănunțită mi-ar trebui  cel puțin o zi întreagă... Nu iau nimic din obiectele promoționale expuse (în special articole de birotică, sacoșe și alte obiecte personalizate etc.) pentru fi luate de către vizitatori; doar privesc și fotografiez, fapt ce atrage atenția mai ales a celor care nu au vizitatori la standuri, deci îi vânează pe toți care le trec prin față. Sunt oprit în câteva locuri și întrebat dacă nu mă interesează ceea ce este expus, texanii sunt curioși unde este "Antim Ivireanul Ramnicu Valcea" (așa au scris cei de la înregistrare pe ecusonul meu, pe două rânduri, fără să fie menționată țara; doar cocarda cu "International Coleague" mă deconspiră că nu sunt unul "de-al lor", mai ales că port în continuare la rever insigna "Texans love Libraries"). Texanii cu care intru în sumarul dialog de care sunt în stare în engleză sunt foarte vorbăreți și prietenoși, inclusiv pe stradă am remarcat asta, unii zâmbesc și chiar salută când ne intersectăm în locuri mai izolate - ca în România, pe la țară - îmi vine să râd). Sunt întrebat cum se face că mă aflu aici, le spun două vorbe despre Programul Mortenson, despre Universitatea din Illinois și că am ajuns aici, "via Chicago",  venind din Champaign-Urbana, unde am stat trei săptămâni ... le spun că la Conferința și expoziția lor mă aflu pentru că face parte din programul nostru, însă "Saturday, I go to my home, in Romania" ... mă amuză felul de a se entuziasma ( în special "Oh, yes!") al texanilor și americanilor, în general.
Un scriitor, Tom Kirkbride...


...(expun și scriitori, care își prezintă cărțile și americanii fac lungi cozi pentru autografe!) mă vede că fotografiez mai cu reținere (ni s-a tot repetat la Public Library Chicago că "oamenilor nu le place să fie fotografiați"; aiurea, texanilor le place, unora chiar foarte mult) și mă invită la el în stand, îmi dă o revistă culturală în care îmi arată și un articol pe care l-a publicat, îmi sugerează să-i fotografiez și afișul, cărțile, chiar și pe "Michiduță" pe care l-a pus deasupra, mascotă; mă întreabă, și el, ce e cu mine pe acolo...
Pe alți doi "oameni cu cărți multe" (am realizat asta când i-am văzut înconjurați de cărți și public, în expoziție) îmbrăcați a la Texas îi remarcasem în timp ce traversam o parcare din oraș, tocmai luaseră două sacoșe din mașină; ne-am întâlnit față-n față și m-au salutat, ceea ce m-a uimit peste măsură (eram în prima mea zi singur prin Austin; tot pe amândoi i-am întâlnit și unde am luat prânzul trei zile la rând - o să scriu și despre asta):











Fotografii de la vizitarea expoziției (unele sunt de ieri, am făcut un singur album).

*
După masa de prânz,  grupul nostru pune la cale "Acțiunea Momirea", prin care intenționăm să ne atragem public la prezentările pe care le-am pregătit pentru mâine, că altminteri - cum nu ne cunoaște nimeni pe aici, riscăm să fim doar noi între noi. Colegii scriu un mesaj ispititor-mobilizator pe câțiva metri de hârtie-prosop de unică folosință și pe post-it-uri pe care notează și numărul sălii unde vom susține prezentările și se trece la acțiune (eu sunt cu know-how -ul - glumesc cu Claudia, care mă ceartă că nu scriu și eu):



A trecut și 14 aprilie, mâine e ziua cea mare...

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 26-a: Formidabilă lecție predată de bibliotecarii americani

13 aprilie 2011 - urmare

Suntem în prima zi a Texas Library Association Annual Conference. Încă de la primele ore ale dimineții, către Austin Convention Center afluiesc mii de oameni; practic, o mare de tricouri roșii.
La parterul uriașului centru de expoziții, într-una din "cămăruțele" cam cât o sală a sporturilor de pe la noi, participanții la conferință sunt așteptați de birouri de înregistrare în funcție de prima literă a numelui. Fiecăruia i se printează ecuson, care se înmânează împreună cu broșurica-program și alte informații tipărite, toate în suport care se agață de gât, la vedere. Numele mici sunt scrise cu litere mai mari, încât văd și de la 10 m cum se numesc ceilalți.  După ajutorul primit la înscriere din partea Claudiei - care ne este de tot mai mare sprijin în tot ce întreprindem pe aici - nu pot să nu consemnez susținerea necondiționată de care ne bucurăm din partea lui Susan*. The associate director of the Mortenson Center ne duce la un alt ghișeu din zecile organizate în marea sală de primire a participanților, unde primim cocarde cu autoadeziv de prins pe ecusoane. Pe ele scrie International Coleague și tot cu litere aurii pe fond de mai multe culori se află combinate sub formă de siglă inițialele TLA (Texas Library Association - http://www.txla.org/). Suntem îndrumați și urcăm cu scări rulante spre etajul al patrulea al complexului, unde a început sesiunea generală de discursuri, oferirea de distincții unor bibliotecari cu merite deosebite etc. În semi-întunericul sălii imense disting rânduri-rânduri cu mii de oameni pe scaune (peste 4.000, potrivit organizatorilor), care ascultă în liniște ce spun vorbitorii, însă reacționează ca la un semn, spectaculos precum în adunările electorale americane, când afirmații, glume ori întrebări retorice din discursuri le ating coarda sensibilă. Scena cu tribuna de la care se vorbește are în laterale două uriașe ecrane, pe care sunt proiectate chipurile amplificate ale vorbitorilor și, secvențial, imagini cu asistența entuziasmată (neumblat cum sunt, ca mulți modești bibliotecari români, eu nu am mai întâlnit așa ceva decât la Gala Premiilor în Educație - mă refer la ceea ce s-a văzut din sală, nu din transmisia on-line). 
Cel mai așteptat moment este cel al discursului actriței Jamie Lee Curtis, fiica legendarilor Tony Curtis și  Janet Leigh . Bunicii săi dinspre tată au fost evrei din Ungaria și au emigrat în SUA.
Jamie este cunoscută aici pentru implicarea în activități social-filantropice și pentru preocupările sale în favoarea cărților și a bibliotecilor (este și autoarea a 10 volume pentru copii). Organizatorii TLA au invitat-o pe Jamie să susțină cauza bibliotecilor și a bibliotecarilor, în această perioadă tulbure, de criză, în care nimeni nu mai știe încotro să direcționeze banii publici, tot mai insuficienți...


Discursul actriței Jamie Lee Curtis este cel mai lung, de peste 30 min. (imi pare rău că n-am putut filma tot), însă evident pe gustul bibliotecarilor texani:








*
După sesiunea de discursuri generale, miile de participanți se "auto-distribuie" după preferințe în zecile de săli mai mici (ce mici îmi par acestea acum, deși sunt cu sute de scaune!) în care au loc prezentări și comunicări de specialitate. Optez pentru majoritatea prezentărilor de la secțiunea "Virtual reference/ To Consort or Not"...


*

Rebegit de aerul condiționat din sală (e atât de rece, încât mă dor dinții!), la un moment dat ies pe hol să mă încălzesc puțin și să-mi iau o cafea mare și fierbinte. Îmi amintesc că n-am filmat sala mare în care se înregistrează participanții la Conferință și cobor la parter, să-mi fac datoria de "reporter-cameraman":



Din locul special amenajat pentru vânzarea de suvenire și alte obiecte personalizate bibliotecărește îmi cumpăr o insignă "Texanii iubesc bibliotecile" și mă consider îndreptățit să mi-o prind în piept.

Cum până în sala vecină nu am de făcut decât un pas, ispita să vizitez expoziția organizată cu ocazia Conferinței e prea mare ca să nu cedez. Să trec prin dreptul tuturor standurilor îmi este însă imposibil - suprafața expozițională este incredibilă, cu mult mai mare decât terenurile de fotbal:





*


Dacă până acum am văzut ce am văzut și mi s-a părut extraordinar, ei bine, după masa de prânz asist și mă simt parte la ceva ce - percepem instinctual - nu ni se poate întâmpla decât o dată-n viață. Mergem să protestăm în fața Texas State Capitol (Parlamentul și biroul Guvernatorului Texasului) împotriva amenințării care plutește în aer, ca bibliotecile și sistemul de instrucție publică, în general, să primească bani mai puțin de la buget. Ne-am pregătit pentru manifestație încă de dimineață, de când am plecat de la casele/hotelurile noastre, îmbrăcându-ne toți în tricouri roșii...

Și începe ceea ce nu mi-aș fi putut imagina că se poate întâmpla, mai ales în acest mod:




















Astfel arăta zona din faţa Texas State Capitol la începutul protestului (album foto)


Şi albumul foto din timpul protestului propriu-zis


___________________
* Susan Schnuer - o Doamnă "de cinci stele", cum au numit-o bibliotecarii altui grup internațional, care i-au confecționat pernița din piele pe care o ține în mână - este incredibil de grijulie cu noi, să ne fie bine: anticipează nedumeriri încă nexprimate și răspunde zâmbind la orice întrebare pe care i-o adresăm, oricât de "la mintea cocoșului" e ceea ce nu știm.


N-am văzut-o niciodată enervându-se că sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ni le explice precum unor copii, nu doar legat de program, ci și de călătorii, diverse lucruri care trebuie făcute și tot ce ne trece prin cap să întrebăm. În aeroporturile din Champaign, Chicago și Austin, Susan s-a comportat ca lider și deopotrivă bun tovarăș de drum lung, a spus cui trebuie că suntem grup de bibliotecari români și totul a decurs incredibil de ușor, n-am bâjbâit ca bezmeticii și nimeni nu s-a enervat.
Comportamentul impecabil al directoarei de la Mortenson Center, modestia ei și faptul că îi e străină "tehnica" românească a "nasului pe sus" mă conduce la inevitabile comparații și conștientizez pe deplin de ce - cum spuneam și în altă împrejurare - la școala pentru vulturi nu trebuie trimise rațe. E simplu de tot: pentru că organizațiile și oamenii sunt (con)duse înainte de vulturi, nu de rațe...  

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 25-a: zborul spre Texas; intrăm în altă atmosferă

12 aprile 2011 - urmare

După o seară lungă și o trezire cu noaptea-n cap (deh - grija încadrării în greutățile și dimensiunile bagajelor pentru zbor, cântărirea, recântărirea și redistribuirea), dis de dimineață părăsim definitiv întâi Ashton Woods, apoi, Champaign-Urbana, Chicago, în final statul Illinois...

E o zi senină și liniștită. Plecăm din Champaign spre Chicago cu un "mic și vesel" avion al American Eagle, care  mă surprinde prin forța și unghiul foarte mare în care decolează. Timpul frumos ne scutește de  turbulențele "caracteristice" - aflu de la cunoscători - acestui tip de avion, pe vreme nefavorabilă. De la Chicago la Austin, peste 1100 mile, zburăm, de asemenea foarte liniștit, cu un American Airlines. La ambele zboruri mai remarc silențiozitatea mult mai mare a aparatelor, comparativ cu a Airbus-ului din A320 family.

La al doilea drum, "mă învârt" din nou de un loc la fereastră, deși e muult mai dificil ca la venirea în USA, pentru că de-acum toți colegii vor să vadă prin hublou. Zburăm la altitudine relativ mică, parcă numai și numai pe teren în șes, cel mult cu ceva ape curgătoare, lacuri și doar ceva zone împădurite. Și, desigur, peste localități, arareori văzând case izolate.

Foto zbor Champaign-Chicago-Austin.

*
Ajungem la Austin după amiază și primul lucru care îl simt este uriașa diferență de temperatură, percepută imediat la intrarea în "burduful" prin care trecem din avion în aeroport. E atmosferă ca de august fierbinte în România, iarba și vegetația, deși frumoase, suferă evident din cauza secetei. Două microbuze așteaptă pregătite să ne ducă la hotel, o dată cu multele noastre bagaje. După formalitățile de cazare și după ce primim camerele, coborâm și ne întâlnim toți în holul hotelului. Ghidați de Susan și Claudia, facem un mic tur al Austin-ului, vedem ce apucăm să vedem până se întunecă, mâncăm în oraș...

Pornim în recunoaștere ocolind mai întâi hotelul în care stăm, situat pe malul Lady Bird Lake. Lacul este un rezervor al râului Colorado - cum zice Wikipedia - utilizat în principal pentru controlul inundaţiilor şi pentru activități de agrement. Lady "Bird", aflu și eu acum, a fost soția președintelui Lyndon Johnson, deci prima Doamnă a Statelor Unite.

Malul lacului este înverzit și frumos, plin de păsări (în)cântătoare și veverițe (da, e plin de veverițe și pe aici, colegii au văzut aseară și un iepure sălbatic în plin oraș). Dintre păsări, cele mai gălăgioase sunt un soi de mierle cu coada mai lungă decât mierla de pe la noi, o coadă cum are coțofana.
În scurta ieșire am mai văzut că aici, în Austin, dudele îs deja coapte...





(Valentin Smedescu, prima zi în Austin)

Ziua a 24-a: ultima în Illinois; festivitatea de absolvire a Programului «Mortenson»

11 aprile 2011 – urmare

A mai rămas o zi! E luni și mâine vom părăsi Champaign-Urbana și statul Illinois, pentru a merge în Austin-Texas.
De dimineață, în baza unei programări anterioare, susținem câte o nouă rundă de interviuri-evaluare a Programului. Evaluator este aceeași doamnă Peggy Barber, pe care am cunoscut-o la București în octombrie 2010 și cu care am susținut și interviul de după sosirea în Champaign. Pentru că m-am înscris pe o listă de dornici să viziteze și o bibliotecă școlară, vizită organizată după masa de prânz, sunt programat pentru interviu la prima oră a dimineții.
*
După evaluare și după ce aflu de la Claudia unde este cea mai apropiată frizerie, pornesc de unul singur spre strada Green, să mă tund „soldățel”, cum îmi place. Găsesc frizeria, cu un singur frizer de serviciu, parcă așteptându-mă. Mă amuz că - dacă n-ar fi în frizerie, pregătit să mă tundă, domnul în cauză ar putea fi lesne confundat cu un “boss”. Îi explic cum mi-ar plăcea să mă tundă, înțelege perfect și trece la fapte, pentru început răsucindu-mă cu scaunul astfel încât ajung cu spatele la oglindă. Iar în această poziție mă tunde! Așa o fi obiceiul pe aici, îmi zic, și nu văd de ce m-ar deranja: în fond, nu mă ajută nicicum dacă mă zgâiesc la chipu-mi, în timpul tunsului. Frizerul folosește două-trei mașini destul de silențioase și foarfece care parcă nici nu taie părul. În timp ce mâinile-i merg, nici gura nu stă de pomană. Mă întreabă cum mi se pare la Universitate, dacă sunt la studii pentru un an, de unde vin… îi spun că Programul e doar de o lună, că e ultima mea zi în Champaign-Urbana, că mâine plec în Austin, iar sâmbătă direct spre casă, „pe axa” Dallas-Londra-București … Când aude de Austin, frizerul pare fericit că și-a găsit tema de disertație, devine și mai vorbăreț, îmi spune cât de mult îi place lui Austin-ul; și spune și povestește multe, prea multe parcă, pentru lexicul meu „englezesc”…
*
Dau o raită printr-o librărie și câteva magazine cu suveniruri scuuuumpe foc și mă întorc la Biblioteca de Științe Agricole, unde evaluările continuă.
*
După prânz, în fața intrării spre corpul principal al Bibliotecii Universitare și sediul Mortenson Center...



...ne întâlnim cu Barbara, Susan și Katie, care ne îmbarcă în mașinile lor pentru a ne duce la biblioteca școlară pe care vrem să o vizităm. Nimeresc în „Grupul Susan” (Barbara și Susan au mașini japoneze – ca mulți americani de pe aici – Toyota Yaris, repectiv o Toyota van, cu 7 locuri, model nevândut în Europa; Katie are Ford Focus, toate mașinile fiind, desigur, pe cutie de viteze automată).
Biblioteca în care mergem este a unui gimnaziu vecin cu Champaign Public Library, vizitată de noi într-o zi a săptămânilor trecute. Bibliotecara ne spune că gimnaziul are cca 600 de elevi, care au în curricula școlară „ore de bibliotecă”. Aceasta presupune că ei vin la bibliotecă regulat împreună cu unii dintre profesorii lor, dar au și ore în care sunt lăsați în seama bibliotecarilor, pentru o gamă diversă de activități specifice bibliotecilor și sistemului de învățământ.
Biblioteca are cca. 10.000 u.b., cca 14-16 computere cu conexiune Internet și catalog electronic comun cu al celorlalte biblioteci școlare din oraș. Însă elevilor nu li se aduc cărți, prin împrumut bibliotecar, de la alte biblioteci școlare, ci de la Biblioteca Publică situată aproape, peste stradă. Bibliotecara responsabila cu care am vorbit ne-a spus ca în medie biblioteca este frecventată de 200-300 de elevi pe zi, ceea ce mi se pare incredibil (însă nu trebuie uitat că elevii din SUA nu află prima oară când merg la gimnaziu despre existența bibliotecilor pe lume aceasta) …
Biblioteca școlară are un bun parteneriat cu Biblioteca publică, uneori cărțile necesare procesului educațional sunt „cerute” și aduse ca urmare a solicitărilor profesorilor, iar elevii beneficiază de ele fără să-și bată capul că biblioteca lor nu le are și sunt aduse de la biblioteca publică ori de la alte biblioteci publice.



*
Pentru înscrierea copilului la gimnaziu (probabil nu este o regulă universală), părinții  fac cerere cu trei opțiuni de gimnazii, care se analizează în funcție de mai multe criterii, printre ele fiind venitul familiei și locul în care aceasta plătește taxe, rasa, distanţa faţă de şcoală etc. Pare „firesc”, în aceste împrejurări, că unor elevi ai căror părinţi plătesc taxe altundeva (de ex. în micile comunităţi rurale de pe lângă oraş – Savoy, Tolono s.a.) ori nu plătesc deloc să nu le poată fi împrumutate acasă cărţi la a căror achiziţie familiile lor n-au contribuit…
*
Începând cu 15.30 avem încă o sesiune de repetiţii ale prezentărilor pe care urmează să le avem în Austin, la Conferința anuală a Texas Library Association.

*
De la ora 18.00, în locaţia în care am avut şi recepţia de aniversare a 20 de ani de la înfiinţarea Mortenson Center, avem mica festivitate de absolvire a Programului pentru Lideri şi Inovatori, pentru care am venit în SUA. Ciocnim un pahar, mâncăm împreună într-o atmosferă relaxantă, excelent întreţinută de  Barbara, Susan, Claudia, secondate de Katie, Jamie şi Richard, soţul lui Susan (în reuniunile intime precum ale noastre, dl Schnuer se dovedeşte foarte spiritual şi ghiduş).
La sfârşit, Barbara şi Susan ne felicită şi glumesc pe seama experienţelor lor cu grupul nostru, comparativ cu grupurile de bibliotecari străini. Devenim posesorii unor frumoase diplome de absolvire a Programului Mortenson, cu durata a 4 săptămâni, cu antetul Universității din Illinois. Ne fotografiem și ne filmăm cu gazdele noastre…

Materiale video (în primele minute din primul film lumina e mult prea slabă; păstrez totuși secvențele, pentru a se auzi ceea ce spune Susan și traduce Claudia):








(Valentin Smedescu, ultima seară în Champaign-Urbana-ILLINOIS)

Ziua a 23-a: constatări la shopping

10 aprile 2011 - urmare
E duminică și avem o binemeritată zi liberă; mergem la cumpărături, în super-marketurile din Nord. Cu autobuzul (autobuzele) firește, abonamentul pentru toate liniile de transport public din Champaign-Urbana fiindu-ne tare folositor în săptămânile de când suntem aici.
Legat de denumirile și traseele acestor mijloace de transport în comun: ne-am mai obișnuit cu ele, însă tot ni se par foarte pe dos, mai ales că „numele” unui autobuz este „ceva” alcătuit din cifre, inițiale/ denumiri întregi de puncte cardinale și culori (da, autobuzele sunt red, yellow, green, bronz…, dar uneori același yellow ne duce acasă, alteori o cotește spre alte destinații!!!). Câteodată este trecută și destinația cursei, în coada afișajului electronic.

Acum, spre finalul șederii noastre aici, șoferii au început să ne cunoască și se amuză când urcăm, unii salutându-ne cu zâmbete până la urechi, cum am început să-i salutăm și noi. Azi, duminică, pentru că ni se pare că așteptăm zadarnic autobuzul într-un sens, traversăm strada pe sensul celălalt, să luăm alt autobuz, în altă direcție. Șoferul ne vede de departe, iar când urcăm ne întreabă unde mergem, să fie sigur că știm ce vrem, că nu suntem rătăciți. Zilele trecute, o șoferiță  a adus-o pe o colegă a noastră acasă cu autobuzul, deși n-avea traseu în zonă, doar pentru a o ajuta!  Cred că, date fiind stațiile în/din care urcăm/coborâm – cele din Asthon Woods, unde sunt situate apartamentele în care, înaintea noastră, au stat zeci de alte grupuri de străini - șoferii știu că aici urcă și coboară prioritar grupuri de "derutați" ca noi. În campus - nu rețin dacă am mai scris sau nu asta, nu se prezintă cardul-abonament. Câteodată uităm, însă de fiecare dată șoferii ne explică răbdători că nu trebuie arătat documentul.

În autobuze am vreme să analizez pe îndelete reguli, practici și comportamente aproape de neimaginat în România. Întâi: mașinile sunt toate aproape noi sau în stare foarte bună. Supravegherea video și audio a interiorului și exteriorului mașinii sunt regula (este afișat că aceasta se face pentru siguranța călătorilor). În stații, mai ales în situațiile în care urcă sau coboară persoane cu nevoi speciale (vârstă, dizabilități fizice, de văz etc.), autobuzele se înclină spre dreapta și coboară mult, până aproape de nivelul bordurii. În situațiile în care pasagerul cu „probleme” este în cărucior electric (regula este că toți cei în nevoie au pe aici cărucioare electrice pe care le conduc întotdeauna singuri), o parte din podeaua  din dreptul ușii din față a autobuzului  se basculează spre trotuar, transformându-se în plan înclinat, pe care cărucioarele cu bebeluși pot fi urcate cu ușurință, iar cărucioarele electrice ale celor cu nevoi speciale urcă singure...

În față și în spate, în exteriorul lor, autobuzele sunt prevăzute cu niște cadre metalice ingenioase, pe care unii pasageri își pun bicicletele, fixate prin apăsarea unui levier.
Când un pasager vrea să coboare la stația sau chiar la semaforul ori intersecția care urmează , trage  de „sârma-semnal de alarmă” despre care am mai scris. Se aude un beep suficient de sonor și șoferul știe de-acum că trebuie să oprească de îndată ce poate. Dacă nu trage nimeni de sârmă și în stație nu sunt 
pasageri care așteaptă, mașina nu oprește fără rost. La opriri, se deschide numai ușa din față, cele de la jumătatea autobuzului fiind deschise doar dacă este nevoie, prin împingere ușoară, de către cei care vor să coboare. Nici la urcare, nici la coborâre nu se înghesuie nimeni. Ba chiar, la coborâre, constat că pasagerii rămân pe scaune până mașina oprește complet în stație și șoferul deschide ușa. Când urcă sau coboară o persoană în vârstă cu dizabilități, în cărucior electric sau nu,  ca și când cineva își pune sau își ridică bicicleta din suport, nici șoferul nici pasagerii nu manifestă nici cea mai mică nerăbdare ori nervozitate, oricât ar dura operațiunile. Pentru cărucioarele cu bebeluși este destinat spațiul din spatele șoferului,  iar pentru cărucioarele electrice spațiul din față-dreapta: sunt locuri în care banchetele sunt rabatabile și se folosesc de către călătorii obișnuiți când nu-s cărucioare, invalizi sau vârstnici.
Cei care circulă cu autobuzele, în general oameni de condiție modestă și sub-modestă (ceilalți au mașini) sunt atenți când urcă semeni cu nevoi speciale: locurile rezervate sunt eliberate imediat, iar celor nevăzători ori în cărucioare electrice li se dă prioritate absolută la urcare/ coborâre și așezare în spațiile destinate.
În trei săptămâni de circulat cu autobuzele și de mers pe jos în Champaign-Urbana și în Chicago nu am auzit nici măcar o singură vorbă mai răstită, cu atât mai puțin o înjurătură sau o ceartă…; urechile-mi au auzit claxonând doar două mașini!

*
Am mai scris parcă despre obișnuința că aici poți intra într-un magazin cu mărfurile cumpărate anterior din alt magazin. Până la un moment dat am constatat că vânzătorii nu suspectează a priori pe nimeni că ar fura, iar dacă spui la casă că ai mărfuri de altundeva, casierii spun că nu-s probleme (e drept, în a se apăra de hoți îi ajută etichetele inteligente și camerele de supraveghere). Și totuși, într-unul dintre supermarket-uri văd o familie de culoare controlată corporal cu maximă severitate și minuțiozitate; nu știu cu ce urmări se soldează “pipăiturile”.

 *
Așa cum ne-a asigurat Claudia că se va întâmpla până vom pleca, în Champaign aproape totul a înverzit și a înflorit:



De-acum, cei care aleargă - și sunt mulți, fete, băieți, dar și adulți - sunt tot mai dezbrăcați (nu e vorbă, că nici la zero grade oamenii de pe aici nu umblă prea înfofoliți):





 Duminică dimineața, înainte de a pleca la cumpărături, fotografiez împrejurimile "casei".
(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)

Ziua a 22-a: Acasă la Richard și Susan Schnuer

9 aprile 2011 - urmare

Așa cum în prima duminică după sosirea noastră în Champaign-Urbana am fost invitați la Barbara Ford, director of the Mortenson Center for International Library Programs and Mortenson Distinguished Professor at the Library of the University of Illinois at Urbana-Champaign, în ultima sâmbătă pe care o avem de petrecut aici suntem invitați acasă la Susan Schnuer, associate director.
Se impun două vorbe despre cele două doamne, dincolo de CV-uri si de orice alte referințe, mai mult sau mai puțin cunoscute. Barbara și Susan se completează excelent - după părerea mea - în misiunea pe care și-au asumat-o și în ceea ce ne privește pe noi, cam al 90-lea grup de bibliotecari aduși în SUA de Mortenson Center. Cele două doamne nu seamănă deloc: Barbara pare detașată de tot și de toate, apare parcă "întâmplător" în orice împrejurare în care ne aflăm. N-am văzut-o scriind, notând ceva, decât cel mult în i-Pad; am văzut-o însă citind, în timp ce ne deplasam cu limuzina, spre Chicago; când este printre noi, Barbara se comportă ca un membru al grupului; când vorbește în public - și am văzut-o în mai multe situații oficiale -, își păstrează aceeași modestie, nu citește nici o notiță, se exprimă cum simte, firesc și fluent, cu o detașare pe care la puțini am văzut-o; Barbara parcă e pusă pe șotii tot timpul și totuși, de fiecare dată când sunt în preajma ei, îmi lasă impresia că orizontul fără margini e la degetul ei mic...
Dacă Barbara poate fi caracterizată în felul de mai sus, fără doar și poate că Susan este îndreptățită să primească lejer un calificativ gen "El Comandante": exactă și deosebit de dedicată "cauzei" în tot ceea ce face, Susan m-a impresionat la fel de mult ca și Barbara, însă mai ales prin capacitățile de organizator, prin concizia exprimărilor (cred că nu folosește nicio silabă în plus!), prin corectitudinea/ încrederea manifestate față de mine, legat de o anume împrejurare, prin rigurozitate și prin faptul că ne-a coordonat (mai mult la vedere, decât din umbră) un program deosebit de încărcat și complex. Încheind cu aceste mici divagații, nu pot să nu remarc din nou: Barbara și Susan se completează perfect și fac o echipă excelentă...


Microbuzul și limuzina ne iau din Asthon Woods și în cca 20 de minute ajungem acasă la Susan, undeva, în afara orașului, într-o zonă rezidențială liniștită. Suntem primiți într-un frumos living, al cărui mijloc este dominat de un șemineu electric cu toți patru pereții de sticlă; în interior, sunt imitați perfect tăciunii și e cenușă... Ambientul este completat de tablouri interesante și de ceramică tradițională de pe cine știe ce meleaguri ale lumii, de flori dar și de multe alte obiecte, cu bun-gust și pricepere selectate.  

După vizita noastră, trăistuțele maramureșene, ouăle încondeiate bucovinene, ceramica de Hurez și muzica populară din zona Filiașului vor fi reprezentate și în această casă americană construită prima - aflăm de la gazde - în câmpul care abia ulterior avea să se umple de astfel de locuințe liniștite...
Richard, soțul lui Susan - despre care aflu că este finanțist și diriguitor al administrației fiscale a orașului - a pregătit, pe lângă alte bunătăți, și un gulaș.
Asemenea majorității caselor americane, și casa gazdelor noastre de azi are ieșire în spate, pe o mică terasă betonată, continuată cu niște zeci de metri pătrați de gazon.

Pentru că gulașul e gata, Richard  - ajutat de colegul nostru Gabriel Cărăbuș, directorul Bibliotecii Județene Suceava - se concentrează pe grătarul pe care sfârâie cârnăciorii:


Din păcate, din motive care țin de niște neprevăzute hachițe ale stomacului, manifestate încă înainte de a ajunge la festin, nu pot gusta nimic până târziu, la desert, când mă înviorez cât de cât...
Petrecem - mai puțin în frumoasa casă a soților Schnuer și mai mult pe terasa străjuită de Soarele care apune la orizont - momente de binemeritată relaxare, pentru care le suntem recunoscători gazdelor.


Seara se încheie cu un tort, special pregătit pentru vizita noastră. E ora 20.00 și, conform programului, mașinile vin să ne ducă la "casele noastre"...

Album foto ziua a 22-a.

(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)
.

Ziua a 21-a: lucru la proiecte; clopote care nu bat, dar se aud

8 aprile 2011 - urmare

Întreaga zi lucrăm la proiecte, îndrumați și verificați ca și în zilele trecute de către Kristin Vogel, bibliotecar și profesor, Pius XII Memorial Library, Saint Louis University. Activitățile au loc într-unul dintre laboratoarele cu computere, de la etajul V al Bibliotecii de Științe Agricole:


Azi, vineri, este ultima zi în care lucrăm la aceste proiecte aici, în SUA. Week-end-ul care începe și ziua de luni sunt ultimele petrecute în Champaign-Urbana și în statul Illinois.

*
În "poiana" din fața Bibliotecii de Științe Agricole* și la doi pași intrarea în clădirea principală a Bibliotecii Universitare Illinois, care găzduiește și Mortenson Center, se află un turn înalt de cca 100 metri, în al cărui vârf sunt vreo 10 clopote de mărimi diferite. La fiecare oră împlinită, după un "avertisment", se aud atâtea bătăi câte ceasuri sunt după 12.00 ale zilelor și nopților. De aproape trei săptămâni, de când suntem aici, mi-am dorit să fiu prin apropiere când clopotele mari și mici din turn se mișcă în "cor" și vestesc orașului ora 12.00 a zilei. Niciodată nu am reușit, întotdeauna eram prea departe; mă gândeam ce fel de mașinărie transmite energia mecanică necesară pentru a pune în mișcare și a sincroniza clopote pe atâtea „voci”. Până vineri, când "a crăpat ceasul" și misterul s-a dezlegat:



Clopotele din turn sunt doar de fantezie, nu se mișcă nici măcar puțin: sunetele sunt în întregime electronice...


(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana) 
______________

* Clădirea hexagonală care apare la începutul materialului video



__________________

Postez mai jos comentariul Alexandrei Seceleanu, româncă aflată din ...Champaign-Urbana, care - alături de alți tineri români de aici - ne-a fost de ajutor mai ales în înțelegerea cât mai bună a graiul lui Shakespeare.
Mulțumesc, Alexandra!
❤️ 🙏 🤗

Pun comentariul tau în subsolului textului "zilei a 20-a", să fie valid linkul către felul în care clopotele din Altgeld Hall le cântă românilor să se deștepte. Măcar de Ziua Naționala.
Din păcate, al doilea link nu e valid. Poti să mi-l trimiți pe cel corect?
Alexandra spunea...
Daca tot e vorba de clopote, trebuie sa va arat ce stiu sa faca clopotele "adevarate" din Altgeld Hall (cladirea de matematica): http://www.youtube.com/watch?v=eosei9O-rz0&feature=related si varianta vazuta din interior 1 Decembrie 2010 http://www.facebook.com/video/video.php?v=464766948181