Prima dimineață în SUA: Soarele imi intră în cameră la fel


19 martie 2011 - urmare

Aproape de miezul nopții din Illinois (dimineața din România). Rebegiți de frigul din autobuz (americanii îs mari consumatori de aer condiționat), după mai bine de 24 de ore de nesomn avem bucuria să fim întâmpinați la Willard Airport de gazde bune: doamnele americance de la Mortenson Center și Claudia Șerbănuță, româncă, nume cunoscut în comunitatea virtuală a bibliotecarilor (Claudia se află la doctorat chiar aici, în Champaign-Urbana,  la Graduate School of Library and Information Science/University of Illinois). Grijulii, gazdele ne recuperaseră și transportaseră deja la apartamente bagajele de cală, ajunse la aeroport cu niște ore înaintea noastră. Microbuzul care ne așteptă ne duce "acasă", pierd vreo oră cu conexiunea care nu vrea și pace, după care ne pregătim sumar de un scurt somn; urmează un program dens care va începe chiar în această dimineață, adică în foarte scurt timp.
*
Dorm mai puțin de 4 ore. "Ceasul biologic" mă trezește ca în diminețile de la Vâlcea și de oriunde pe "fusul nostru". Afară e încă întuneric. De această dată reușesc să mă conectez din prima la Internet, setez pe laptop și noul fus orar, citesc câteva noutăți din țară, vad un calup de știri TV, răspund la niște mesaje și realizez că Soarele răsare și îmi intră în cameră exact ca în dormitorul de acasă. Iar jaluzelele sunt identice!!!
*

Mergem pentru cumpărături la un supermarket din apropiere. Ne deplasăm cu aceleași două microbuze puse la dispoziție de către gazde (deși în fiecare dintre mașini am putea încăpea toți pe locuri cu scaune, licența de transport cică nu dă voie să fim mai mulți de 15).
*
Gazdele ne conduc apoi la o firmă de transport în comun, care ne eliberează tuturor legitimații de călătorie de tip card, valabile pe toate liniile de transport în comun din zonă. Avem posibilitatea să vedem și alte zone ale orașului.
*
În Centrul Champaign-ului, pe la orele prânzului, descopăr versiunea americană a ceea ce numim în România cocalarul de trafic: e foarte brunet și stă la semafor cu geamurile mașinii coborâte; dinăuntru se revarsă pe străzi o cantitate de decibeli de vreo 10.000 de ori mai mare decât ar fi suficient; cocalarul american are aceeași atitudine socială și aceeași poziție la volan ca și confratele român, are același zâmbet inteligent, până și scrumul țigării e scuturat la fel; "muzica" abordează mesaje puțin diferite, însă asta nu cred că-i deosebește, ci mai degabă îi înfrățește, perpetuându-le la infinit specia făr' de frontiere...
*
La la Graduate School of Library and Information Science avem o video-conferință de o oră și jumătate cu dna Hermina Anghelescu, aflată la Detroit:

*
Întors "acasă", ispita de a mânca sănătos - care oricum mă bântuia îndestul încă de pe timpul "meal"-urilor de zbor, cu gust și miros incerte - devine mult prea insistentă pentru a o ignora. Mă hotărăsc să profit numaidecât de competențele-mi culinare, de produsele pe care le-am cumpărat de la supermarket și de electrocasnicele cu care este dotat apartamentul în care stăm. Gătesc piepturi de pui cu cartofi și legume muuulte, la tavă înăbușită, iar rețeta îmi iese excelent (cel puțin așa mă încurajează Vlăduț, colegul meu de apartament, care îmi zice că n-a mai mâncat așa bine de când era acasă la el, la Târgoviște)...

(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana)
.

De cealaltă parte a norilor



18 martie 2011 - urmare


București-Londra cu British Airways, Londra-Chicago cu American Airliners, Chicago-Champaign cu ..."rata", un soi de "ogar cenușiu" urbanizat. Din cauza formalitaților vamale și de Check-in, în Chicago nu mai putem prinde avionul spre Champaign, ne rămâne doar "bucuria" sa-l petrecem cu ochii prin peretele de sticla, cum decolează...
*
Prima dată cu avionul: îmi place, și încă mult de tot, chiar daca mi se pare că în Airbus-ul 320 care ne duce de la Bucuresti la Londra stăm precum sardelele în conservă și chiar daca nu vad aproape nimic din această porțiune de drum, din cauza ceței. Recuperez spectaculos între Heathrow și Chicago, cu Boeing 777, pe un traseu formidabil, fără nori pe multe porțiuni de zbor - pe deasupra Scoției, pe la sud de Islanda, peste sudul peninsular al Groenlandei înghețate, peste Canada și ajungând în SUA din "susul" globului, aproape dinspre Nord... fotografiez cu nesaț, ma simt oarecum "în neregulă" că sunt singurul de pe partea stângă a aeronavei (cea dinspre Soare) care ține continuu hubloul descoperit, de parcă vrea să cuprindă cu privirea tot.
*
Deși ajungem în Chicago când Soarele era încă sus pe cer, formalitățile de intrare pe teritoriul SUA, recuperarea bagajelor de cală, vama, transferul de la "internațional" pe "intern" s.a. ne întârzie până când văd noaptea învăluind uriașul aeroport.
Găsim, într-un târziu, întâi o stație de transport în comun, iar într-un alt târziu vine și un autobuz. Urcăm și facem cunoștință cu mai multe lucruri unul după altul: cu Chicago văzut noaptea pe "rutier", cu o "modestă" șosea cu 8 benzi pe sens (fără pretenții de autostradă, precum "centurile marilor orașe" din România!) pe care autobuzul nostru zboară pur și simplu, cu uriașele reclame luminoase, în fine, cu formidabila sistematizare a infrastructurii rutiere americane...

Album foto zbor Londra - Chicago

(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana)
.

Începutul

17 martie 2011. 
În ziua în care împlinesc 44 ani sunt doar cu mine însumi într-un hotel din București și aștept "să vină mâine", 18 martie. 15 colegi bibliotecari români plecăm dimineaţă în SUA, prin Programul de Training pentru Lideri si Inovatori al Centrului Mortenson,  a cărui misiune pare de domeniul incredibilului într-o Românie în care bibliotecile sunt cum sunt și nimeni nu pare să conștientizeze că aceasta amplifică o reacție în lanț, contribuind decisiv la realitatea sinistră ca - "la noi" - toate sunt cum sunt.
*
De la Râmnicu Vâlcea în Capitală am venit alaltăieri (15 martie) și tare m-am scârbit de ceea ce am văzut. În ultimii ani, toate drumurile mele spre/de la București au fost parcurse cu mașini mici și indiferent că am șofat eu însumi ori am fost doar pasager, nu am putut vedea în toată hidoșenia ceea ce vede cineva care călătorește cu o mașină înaltă, precum un autocar: gunoaie peste gunoaie pe întreg traseul, dar în special în frumoasele păduri dintre Râmnicu Vâlcea și Pitești și pe câmpurile cu bălării de pe aproape întreaga lungime a autostradei "A1" (precizez asta să n-o confundăm cu "cealaltă" autostradă - "A2"). Amintindu-mi de "recomandarea" pe care tocmai le-a făcut-o președintele României unor investitori arabi, să vină cu elicopterul, că numai astfel au ocazia să vadă cu adevărat cât de frumoasă este țara noastră, in primă fază m-am speriat: dacă din autocar se văd gunoaiele așa cum se văd, din elicopter imaginea trebuie să fie și mai sinistră! Apoi  am căutat să mă liniștesc singur: privite de la mai mare înălțime, câmpurile cu gunoaie (constând mai ales în pet-uri, pungi și folii de polietilenă, cutii/amblaje din carton) par albe și ar putea fi lesne confundate cu niște sere ori solarii, mai ales de către străini. Vă dați seama că, gândind astfel, pozitiv, le-am putea promite acelor investitori arabi, pe lângă frumusețile patriei, și produse "agro" pe care ei nici nu visează să le poată cultiva în nisipurile lor? Totul e ca elicopterele cu investitori să zboare mai pe sus, suficient de sus...
Profund neplăcut m-au surprins și gropanele enorme și atât de dese, că par înlănțuite, de pe străzile din zona autogărilor Pitești și București-Militari. Asemenea "străzi-tranșee" n-am văzut nici măcar în puținele sate și cătune vâlcene izolate, în care asfaltul este o poveste trăită de bătrânii "umblați" în vremea tinereții.
*
Când eram copil, în verile senine și însorite mă întindeam pe iarbă, cu fața în sus, și priveam îndelung cum avioanele "zgâriau" albastrul infinit al cerului. Nu știu de ce îmi imaginam că acele avioane ori se întreaptă către America ori se întorc dinspre America; un alt "reper", o altă destinație spre/din care avioanele zboară nu mai exista în mintea mea de atunci, iar acum mi se pare amuzant că lucrurile au stat cum povestesc. Poate m-au făcut să gândesc astfel Romulus Rusan și "America ogarului cenușiu"? Nu știu, însă e cert că îmi doream - ca și alții, bănuiesc - să fiu cândva într-unul din avioanele acelea care zgâriau cerul copilăriei, spre ori dinspre America...
*
Încep astăzi un Jurnal de călătorie. Îl intitulez America bibliotecarului NEcenușiu din motive care cred că nu trebuie prea mult explicate, mai ales cititorilor"cu carte" care, pe deasupra, au habar și cât de importantă este în SUA Instituția Bibliotecă.
Îmi făgăduiesc - cele mai importante promisiuni sunt cele pe care ni le facem noua înșine, abia apoi suntem "căliți" să promitem altora - ca pe perioada lunii în care mă voi afla în Lumea Nouă (întoarcerea în România va fi în 17 aprilie) să scriu zilnic, iar daca - din cauza programului dens, a zborurilor și a celorlalte deplasări în interiorul SUA sau a altor întâmplări neprevăzute - voi întârzia unele postări, îmi impun tot de pe-acum să recuperez cât mai  "la cald" cu putință...

(Valentin Smedescu - București)
.