THE END. Filmul s-a încheiat frumos. Ultima postare

1 mai 2011 - urmare

Așa cum în 17 martie a.c. mi se părea potrivit să fac introducerea acestui jurnal printr-o postare numită Începutul,  în seara de 1 Mai 2011 - la exact două săptămâni de la întoarcerea acasă - găsesc nimerit să intitulez prezenta postare "THE END...". Nu e vorba - din fericire - decât de sfârșitul extraordinarei călătorii și experiențe pe care le-am avut și despre care am scris cât și cum am putut în prezentul blog...
Prin acest "END", încerc așadar să formulez cât pot de succint câteva concluzii referitoare la ...dar mai bine vedeți în continuare la ce.

Despre bibliotecile americane, publice și universitare:
 - sunt în același timp “pietre de temelie”, “stâlpi de susținere”, “chei de boltă” ale societății americane
- aproape că niciodată n-au nevoie să-și facă “reclamă”, nici măcar “să-și comunice colecțiile” (poate doar pe măsură ce acestea sunt înnoite, dar atunci utilizatorii bibliotecilor constată ei înșiși schimbările): americanii știu că așa cum există instituția șerifului, școala, spitalul, echipa locală de fotbal american/ baschet etc., există – trebuie să existe – și biblioteca; instituția Bibliotecă (publică și universitară) este – probabil – la fel de înrădăcinată în cultura americană și de reprezentată în mentalul colectiv precum este la noi Biserica ortodoxă (n-am găsit altă comparație, mi se pare cea mai sugestivă)
- bibliotecile publice americane sunt susținute de către comunitățile pe care le deservesc, pentru că americanii conștientizează câtă nevoie au de biblioteci
- “deasupra” conducerilor executive ale bibliotecilor publice nici nu este de imaginat să existe ingerințe politice: “board”-urile care aprobă bugete, investiții etc. și hotărăsc în privința chestiunilor importante sunt alcătuite din oameni cunoscuți și respectați în comunitate, votați și neremunerați (desfășoară activități pe bază de voluntariat)
- bibliotecile sunt spațioase, curate, dotate cu mobilier funcțional, echipamente IT; aproape peste tot este prezent “conceptul” ca totul să fie la vedere, cât mai ușor de găsit de către utilizatori; dacă, la noi, încă funcționează “regula” cărților aflate în depozite și cel mult pe rafturi cu acces direct (în care cărților li se văd însă doar cotoarele), aproape peste tot în bibliotecile americane, mai ales în secțiile pentru copii, este întâlnit frecvent stilul de expunere caracteristic librăriilor: carte expusă pe raft cu întreaga copertă spre publicul care să o vadă
- indicatorul principal al activității bibliotecilor publice americane este numărul de unități de bibliotecă circulate; u.b. care nu sunt solicitate, în primul rând că nu sunt achiziționate, iar dacă cititorii își pierd pe parcurs interesul pentru ele, sunt eliminate din colecții fără nicio “remușcare” (unele sunt vândute publicului, la prețuri mici, de către voluntari ai bibliotecii)
- bibliotecile americane au înțeles demult un lucru nici măcar discutat serios la noi: cât de importantă este asocierea acestor instituții, punerea în comun a resurselor lor, în beneficiul publicului
- medii anuale de 10-12 u.b. consultate/ cap locuitor al comunității deservite de bibliotecă și 50, 60, chiar 70% (precum în Oak Park Public Library) procent din comunitate care vine la bibliotecă nu sunt deloc fanteziste
- cu toată criza, n-am întâlnit pe nicăieri situații în care să se facă “economie” la utilități, consumabile etc.: în toate spațiile funcționează aer condiționat și sunt bine iluminate, scări rulante oprite n-am văzut pe nicăieri, de asemenea n-am văzut toalete fără săpun, hârtie și prosoape igienice, instalații de uscat mâinile spălate s.a.m.d…
- în bibliotecile americane am întâlnit interes și preocupare pentru constituirea și dezvoltarea de colecții ce țin de istoria locală.
Despre bibliotecarii americani:
– lucrează cu convingerea că sunt în slujba comunității, că sunt utili, chiar indispensabili satisfacerii unor nevoi de bază ale semenilor
- studiile postuniversitare de specialitate ale bibliotecarilor sunt regula, și nu excepția
- directorii și cei care conduc biblioteci mai mari ori mai mici nu se bazează decât în anume proporții (uneori foarte restrânse!) pe bibliotecari cu normă întreagă; la nivelul bibliotecilor americane, sunt finanțate de către administrația tutelară de exemplu “X norme de bibliotecar”, însă cele mai multe dintre aceste norme sunt aproape întotdeauna alcătuite dintr-o multitudine de mici norme pentru colaboratori part time ai bibliotecii; această flexibilizare a personalului și programului lui de activități este cât se poate de benefică pentru instituție, bibliotecarii și cei care lucrează pentru bibliotecă sunt într-o permanentă competiție de “mai bine”, inclusiv cu ei înșiși și cu limitele lor;
- pentru că directorii și conducătorii de biblioteci își fac bine treaba, de cele mai multe ori se “subînțelege” că au sprijinul total al “board”-ului care veghează ca la bibliotecă toate să se înfăptuiască și să fie în interesul comunității
- există situații când sunt angajați bibliotecari doar pe considerentul unei anume nevoi a unui segment din comunitate: cel mai sugestiv exemplu este cel al unui fost paznic al unei biblioteci – membru „dezgheţat” al unei minorități etnice – căruia i s-a oferit un job la bibliotecă special pentru a-i atrage către aceasta pe membrii comunității lui, de care bibliotecarii nu se puteau “apropia” fiindcă nu le cunoșteau limba (“minoritarii”, în special șomeri, soții și copii de emigranți, nu veneau nici ei la bibliotecă din cauză că nu erau vorbitori de engleză).
Câteva lucruri care m-au mai impresionat în mod deosebit în bibliotecile americane:
- în SUA, cel puțin în bibliotecile Universității din Illinois, se învață și se citește cum nu mi-aș fi imaginat că este posibil
- în prima săptămână în care am avut cursuri am tot văzut în biblioteca sediului central al Universității imense spații pustii (zeci de mii de metri pătrați de săli cu computere, birouri, canapele, fotolii, saltele etc.) mi-am zis că au fost “investiții degeaba”; în prima zi din a doua săptămână și ulterior, mereu – după întoarcerea studenților din vacanță – rămâneam fără grai: în multele locații în care am aveam cursuri ori vizite sau pe care le traversam către multele noastre destinaţii, am văzut permanent mii de studenți, masteranzi și doctoranzi – la computere, la birouri (cu laptop-uri personale, cărţi, caiete etc.), pe canapele și fotolii, pe saltele și direct pe jos, în cele mai inimaginabile poziții; învățând, citind, lucrând – imperturbabili de parcă întreaga lor viață ulterioară depindea de ceea ce făceau în acel moment...
- în secția pentru accesul publicului la Internet a Chicago Public Library am văzut, într-o sală imensă, multe sute de adulți laolaltă, toți la computere, ca o uriașă armată complet tăcută și parcă tristă; mai târziu, am întrebat-o pe doamna care ne era ghid ce este cu acei oameni, de ce vin și zăbovesc mult și în număr atât de mare la computerele din biblioteca publică; n-au computere și conexiune acasă la ei?; răspunsul a fost că într-un oraș așa mare precum Chicago sunt foarte mulți şi cei care nu-și permit computer și conexiune internet acasă; de multe ori nu au nici pâinea cea de toate zilele iar foarte mulți dintre cei pe care i-am văzut - ni s-a spus - nu au case și nu au slujbe! Dar vin la bibliotecă! - remarc eu.
Câteva lucruri care m-au mai impresionat în timpul călătoriei și a lunii petrecute în SUA:
- sentimentul că – spre deosebire de noi, românii – toți reprezentanții altor nații cu care am interacționat nu doar că au reguli, dar le și respectă
- americanii sunt o națiune civilizată, au toate motivele să fie mândri de țara lor și să fie patrioți cum îi vedem în filme
- sistematizarea orașelor Londra și Chicago, în/din care am aterizat/decolat ziua, pe vreme fără ceaţă (ca şi în Bucureşti, Champaign, Austin şi Dallas) şi le-am văzut în tot „spectacolul” lor
- extraordinarele mașinării care sunt avioanele de pe rutele dintre Europa și SUA: sunt sigur că și dacă aș face ani de zile “naveta” între aeroporturi de pe cele două țărmuri ale Atlanticului, de fiecare dată aș fi profund impresionat de realizările tehnice ale geniului uman (mai ales raționând că “banalul” zbor cu avionul transatlantic nu este decât un exemplu de parte vizibilă a aisbergului științei și tehnologiei aplicate de națiunile dezvoltate ale lumii…)
- consolarea amară că – deși multe ne lipsesc, nouă, românilor, ca națiune (în primul rând conducători luminați, care să dea prioritate absolută instrucției publice, promovării meritocrației şi Legii) – avem o țară binecuvântată cu resurse, relief și peisaje cum n-am văzut – așa s-a întâmplat, pur și simplu – în peste 23.000 de km de zbor și călătorie “pe rutier” în interiorul SUA…
(Valentin Smedescu – America bibliotecarului NEcenusiu – ultima postare)

Ziua a 29-a: Plecăm acasă! Zborurile Austin > Dallas > Londra > București

16 aprile 2011 - urmare

A venit și ziua întoarcerii în țară, oricât de îndepărtată părea ea când am plecat de acasă spre București, apoi spre SUA.
La primele ore ale dimineții, iar îndesat în bagaje, cântăriri, redistribuiri...

La 10.15 coborâm în holul hotelului, iar după o vreme ieșim în fața lui. Am surpriza plăcută să o reîntâlnesc pe directoarea Barbara Ford, care n-a putut veni cu noi marți în Austin și n-a ajuns nici la prezentările de ieri, pentru că aseară a fost la o festivitate în care a primit o distincție, cine mai știe a câta. Barbara îmi spune din nou că am procedat "very OK", publicând pe acest blog (înființat și dedicat exclusiv experienței noastre americane, adaug eu) atât de multe informații, fotografii și materiale video ..."full transparency" ar fi concluzia a aceea ce înțeleg că spune directoarea Mortenson Center.
Când mai sunt numai câteva minute până să vină microbuzele, o întreb pe Barbara dacă vrea să ne pozăm împreună, în fața hotelului, și acceptă încântată:


Vin cele două microbuze și șoferii încep să stivuiască bagajele în spate, urcându-ne și noi, care pe unde apucăm, printre genţi mai mici şi rucsacuri. Pornim spre aeroport și abia când mașinile se pun în mișcare realizez că Barbara nu merge cu noi, rămâne în fața hotelului făcându-ne semne de "la revedere". Îi răspundem și noi, însă realizez că nu ne vede (nu ne poate vedea) din cauza geamurilor reflexive ale microbuzului, deci ne-a transmis bezele fără să ne vadă, doar pentru că știa că suntem în mașinile care plecau...

Microbuzele ne lasă în fața Aeroportului din Austin, chiar la intrarea pentru American Airlines, și nu avem de parcurs mai mult de 50 de metri până să depunem bagajele direct pentru București și să primim cele trei bilete - Austin-Dallas, Dallas-Londra și Londra-București. Le văd pe funcționarele de la ghișee  zâmbindu-ne larg, ca unor prieteni sau unor rude dragi așteptate. Realizez că de ele tocmai se îndepărta Claudia, care probabil le-a spus că suntem grup și că plecăm spre România ...în fine, ce le-a spus, ce nu le-a spus, avem surpriza de proporții că toți cei cu două bagaje mari de cală scăpăm de ele fără nicio taxă ori suprataxă, deși mulți depășim cele 23 kg regulamentare/bagaj. Mai mult, 3-4 dintre noi putem depune ca bagaje de cală, tot gratuit, și parte din bagajele de mână (asta "în contul" unor colegi drăguţi cu un singur bagaj mare)...
*
Zbor scurt și rapid până la Dallas, unde așteptăm câteva ore până la zborul nostru pentru Londra, de la 16.45. Profităm de ocazie să mai facem mici cumpărături, ne hidratăm bine cu sucuri și apă, iar unii dintre noi mâncăm (eu, ne-amator de pizza, mănânc în Aeroportul din Dallas probabil cea mai gustoasă mâncare din perioada cât am stat acolo: excelente sandwich-uri cu curcan afumat și alte "socoteli").
*
Urcăm în avion, într-un târziu, și constat că locul meu este într-una dintre cele mai nefavorabile poziții, pe "F"-ul dintre cele 5 lungi șiruri de fotolii de pe mijlocul aeronavei. Sunt înconjurat de mulți adolescenți mexicani, care au urcat cu noi și zboară tot în Europa. În dreapta mea, pe cele două scaune dinspre hublourile închise, stau Delia Pantea (omoloaga mea din Bihor) și o adolescentă mexicană, izolată de colegii ei, grupați mai mult pe cele 7 șiruri de fotolii de pe centrul și stânga aeronavei. O rog pe Delia să o întrebe pe fată dacă nu i-ar plăcea să stea lângă colegii ei și... victorie! E de acord să facem schimb. Mă mut repede în locu-i, grăbit să nu se răzgândească și să rămân tot drumul pe mijlocul avionului, departe de hublouri, fără a vedea nimic afară...
*
Începe zborul cel mare. După câteva ore în care trecem peste mai multe state americane (vezi foto), înserarea completă ne prinde exact când ajungem la țărmul Atlanticului: văd asta atât pe monitor, cât și pe fereastră, întrucât exact atunci se termină parcă de tot și norii peste care am zburat vreme îndelungată, nelăsându-mă să văd aproape nimic. Cu circa 20-30 de minute înainte de ocean și - apreciez eu - cam de la "ora 14.00" pe direcția de zbor, răsare o splendoare de lună plină care ne călăuzește/ veghează zborul mii de mile după mii de mile...


Ore în șir văd Luna direct pe cer, o văd reflectată și pe aripa aeronavei. Ca într-un scenariu parcă anume pus la cale, lumina Soarelui reflectată în Lună se mai reflectă o dată (aproape vertical) și din "coada în sus" a avionului. Din această cauză, razele parcă de far de mașină aleargă 10 kilometri mai jos, peste valurile Atlanticului, însoțind ca o umbră luminoasă uriașa pasăre de metal care ne duce și iar ne duce...



La un moment dat, la puțini km în dreapta noastră și ceva mai jos vine din față și trece cu teribilă viteză un avion mai mic (viteza pare așa mare, conchid, pentru că probabil dublează cei cca. 1000 km/oră cu care ne deplasăm noi). Mai târziu, preț de câteva minute, zburăm aproape paralel cu alt aparat de zbor, care nu sunt atent când și unde dispare și tot meteoric văd într-o vreme și luminile unui vapor traversând Atlanticul (mă gândesc inevitabil la Titanic și mă bucur copilărește că sunt în aer și nu pe apă).

Nu ațipesc, în timpul zborului, decât timp de ordinul minutelor, iar când îmi sare somnul, Luna e la locul ei, deasupra aripii. Încet-încet, satelitul Pământului "o ia" spre îndărătul nostru și apuc să-l fotografiez la timp, înainte de a coborî și a dispărea sub linia orizontului norilor care au reapărut:



Ar trebui să se apropie dimineața, pentru că ne apropiem de Londra, unde vom ateriza după 7.30. Mă uit la busolă și constat că zburăm exact spre Est. Mă gândesc că nu mai e mult și va răsări Soarele, cam din același loc din care a apărut aseară Luna - SEE, pe deasupra aripii drepte a avionului:


Și totul decurge astfel, numai până la un punct, însă. După ce se crapă încetișor de ziuă, iar negura de sub noi se transformă clipă cu clipă, devenind din ce în ce mai plumburie ori mai lăptoasă, constat că de-acum sper zadarnic ca Soarele să țâșnească deasupra covorului gros de nori: aeronava se înclină mult spre partea mea, vârful aripii coboară zeci de metri, iar aparatul face o voltă de câteva grade spre Sud. La scurt timp după aceea, văd razele Soarelui intrând pe hublourile de pe cealaltă parte a avionului. S-a făcut dreptate, îmi zic: noi cu Luna, ei cu Soarele..
*
Ajungem deasupra Londrei, este din nou senin și - ca și la zborul spre SUA - sunt impresionat și simt nevoia să filmez aterizarea în metropola-reședință a Coroanei Britanice:

 
 
Iarăși drum cu autobuzul între terminalele 3 și 5 ale Heatrow Airport, alt descălțat, scos cureaua, scanat bagajele, verificat pașapoartele și biletele, iar după toate astea încă aproape trei ore de așteptare. Ultimele cumpărături - să scăpăm de ultimii dolari, nu de altceva. Ne vedem în cele din urmă și în Airbus-ul care ne va duce la București, peste Canalul Mânecii, peste Franța, Germania, Cehia, Ungaria și ...zborul începe să-mi placă tot mai mult, din ce în ce mai mult: văd pe monitoare Timișoara, Arad, Cluj, Mureșul natal, Deva (ce frumoasă e zona Țara Hațegului - Ținutul Pădurenilor!), iar prin hublou o țară cu peisaje de vis, cum n-am văzut nici în Europa, nici în SUA. Sub noi, norii dispar aproape complet când trecem peste vârfurile Carpaților și peste văile lor spectaculoase, în care acoperișurile de tablă zincată reflectă Soarele (în nicio zonă n-am mai văzut asta). Puținii norișori sunt firavi și rapid mutați de vânt, de colo-colo; avionul începe să coboare încet, văd tot mai clar terenuri agricole lucrate, un râu ce-mi pare mărișor, cu un baraj și un lac de acumulare. Îmi spun că nu este Oltul, că n-are hidrocentralele salbă, una după alta...
Ne apropiem tot mai mult de destinație, coborâm din ce în ce mai jos. Mi se termină bateria camerei digitale, însă mă consolez că nu e nicio pagubă: în arealul "rezidențial" din Nordul Bucureștiului și mai ales în zona Aeroportului Otopeni vrei să fotografiezi doar dacă ești masochist de-a binelea și te încântă bălăriile, sistematizarea complet anapoda și tot peisajul mai mult decât deprimant. E certitudinea că ai ajuns în România...


Album foto drum Austin-Dallas-Londra-București.

Notă:
Sper să găsesc vreme, să mă adun din toate punctele de vedere și în scurt timp să postez și "Epilogul" acestui jurnal - concluziile extraordinarei experiențe de care am avut parte. E 2.04 noaptea când fac ultimele editări la acest text și tot nu pot dormi. Mâine o să-i întreb (trăiască grupul Yahoo!) pe colegii cu care am fost în SUA dacă ei s-au reacomodat cu fusul orar și pot dormi nopțile...

toate bune, tuturor!
Valentin Smedescu

Update "Ziua a 28-a" - prezentările noastre la Conferința Asociației Bibliotecarilor din Texas

15 aprilie 2011 - urmare

Actualizare realizată în 19 aprilie 2011:

Agenda prezentărilor noastre la Conferinţa din Texas a cuprins:
- o privire de ansamblu a Programului Biblionet finanţat de Fundaţia Bill şi Melinda Gates
- o scurtă introducere în civilizaţia şi cultura română
- o radiografie a bibliotecilor din România
- bune practici în bibliotecile româneşti
- ce ne-a atras atenţia în SUA
- întrebări şi răspunsuri



Sorina Stanca, Delia Pantea, Crina Ifrim, Vlăduţ Andreescu şi subsemnatul am făcut echipă în "radiografierea" bibliotecilor din România, iar prezentarea a fost susţinută direct în engleză, de către Sorina. Celelalte prezentări au fost susţinute de Corina Ciuraru şi Gabriel Cărăbuş (scurtă introducere în civilizaţia şi cultura română), Mihaela Racoviţeanu, Mihaela Voinicu şi Margareta Tătăruş (bune practici în bibliotecile româneşti), Vlăduţ Andreescu (ce ne-a atras atenţia în SUA). Înainte de prezentările noastre, Susan Schnuer a prezentat Programul Mortenson şi componenta lui pentru România, iar Anca Râpeanu - Programul Biblionet.
Doamna americancă din începutul primului video ne arată că a primit şi pe Twitter invitaţie la prezentările noastre:



După prezentări, apreciate de asistenţă şi recompensate în câteva rânduri cu aplauze, ne-am împărţit în grupuri de câte trei şi am purtat discuţii cu toţi americanii din public care au dorit să împărtăşim împreună experienţe, practici ori numai impresii. Sincer să fiu, nu ştiu ce s-a discutat în celelalte grupuleţe, eu m-am concentrat mai mult pe discuţia cu Chris Accardo, assistent director, Weatherford Public Library. Americanul a venit la prezentarea noastră pentru că ieri, în timp ce noi derulam "Acţiunea Momirea", tocmai trecea pe acolo (apare în video, e cu cămaşă verde); i-a plăcut invitaţia noastră şi iată-l azi, aici. Nu a fost în România, nici măcar în Europa şi până la prezentările noastre şi la discuţia cu noi - a recunoscut sincer -  nu ştia nimic despre ţara noastră.
Chris a absolvit un masterat în biblioteconomie şi, din 2000, lucrează în Biblioteca Publică Weatherford din oraşul cu acelaşi nume, reşedinţă a Parker County/ Texas. Instituţia din care vine, Weatherford Public Library, este o bibliotecă de ţinut, pe deplin asimilabilă cu bibliotecile judeţene de la noi, cu precizarea că întregul ţinut Parker este, ca populaţie, cam echivalent cu reşedinţa judeţului Vâlcea (oraşul Râmnicu Vâlcea, puţin peste 100.000 locuitori). Ajutat mult de Claudia - şi nu doar cu traducerea - aflu de la Chris că a fost şi este preocupat de a obţine finanţare de la autorităţile lui judeţene nu doar pentru biblioteca proprie, ci pentru toate bibliotecile publice din ţinut, mici şi fără resurse, situate în zone rurale. Spre mulţumirea lui, demersul i-a fost încununat de succes. Ţi-ai dat seama că bibliotecile ţinutului tău nu pot "creşte" sănătos decât împreună, nu? - îl întreb, iar el aprobă imediat. Cădem apoi de acord foarte lesne că punerea în comun a resurselor este, practic, cam singura şansă de supravieţuire a bibliotecilor mici (legat de asta, în altă împrejurare am aflat că, altundeva, mai multe biblioteci mici au achiziţionat împreună jucării şi alte obiecte prin care îi atrag pe copii la bibliotecă, pe care le mută periodic de la o insituţie la alta; dacă nu făceau asta, fiecare bibliotecă singură nu reuşea nimic, din cauza bugetelor locale mici, mai ales în această perioadă de criză).
Însă, deşi ne-au fost aprobate fondurile cerute, suntem în pericol să nu ne putem derula corect toate proiectele, programele şi să punem la dispoziţia publicului serviciile pe are ni le dorim, din cauza sub-finanţării care ne afectează şi pe noi - îmi mărturiseşte Chris.  
Dar ce te-ai face dacă, odată cu obţinerea finanţărilor pe care ţi le doreşti pentru biblioteca ta şi pentru bibliotecile ţinutului tău, ai mai avea "suplimentar" - pe lângă permanenta preocupare pentru a-ţi reinventa bibliotecile şi serviciile lor - şi dezideratul "de prioritate zero" de a clădi încrederea publicului în aceste instituţii? - întreb, iar interlocutorul rămâne lung pe gânduri.
Voi, de când aveţi biblioteci, aveţi şi public şi autorităţi care au încredere în ele. Biblioteca publică este esenţială în cultura voastră, am constatat-o cu ochii noştri, dacă la voi este închisă sau subfinanţată o bibliotecă, oamenii iau atitudine şi penalizează (în ultimă instanţă la urne) un astfel de abuz. La noi asta nu se întâmplă, nimeni nu plânge că n-are bibliotecă şi nimeni nu se revoltă dacă o bibliotecă urmează să fie închisă... 

O să spun le spun asta! (celor de la autorităţile lui finanţatoare), se entuziasmează texanul, parcă descoperind subit ce bine e "la ei", în comparaţie cu "la noi".
Mă întreabă în ce fel cred eu că Asociaţia Bibliotecilor din Texas ne-ar putea ajuta, către cine ar trebui îndreptat un eventual demers în favoarea bibliotecilor din România. Îi răspund sincer că noi avem nevoie înainte de toate de o îmbunătăţire a legislaţiei în favoarea bibliotecilor, de finanţări care să nu depindă exclusiv de pixul  primarilor... nu ne trebuie, apoi, decât o mai mare dăruire a tuturor bibliotecarilor, conducătorilor de biblioteci şi asociaţii şi "fleacul" pe care îl presupune, una peste alta, construirea încrederii oamenilor şi a comunităţilor în biblioteci, crearea "dependenţei" publicului de bibliotecă... restul vine de la sine, apoi. Însă procesul e lent şi dureros...

Când, la final, îi spun că mi-aş dori să ajungem cât mai curând, ca bibliotecari şi biblioteci, să avem doar problemele lor, Chris îmi pare fericit de-a binelea. Ne spune că dacă înainte avea de gând să facă un concediu undeva în Europa (a şi pus ceva bani deoparte pentru asta), după prezentările noastre şi după discuţiile purtate, ar vrea să vină în România (cine ştie dacă în exprimarea acestei intenţii a fost dorinţă sau doar curtoazie; dar înclin să îl cred pe texan în stare să vină în România, aşa cum l-am văzut de dinamic, de dornic de a şti, de om care îşi duce înainte biblioteca în care lucrează şi bibliotecile din ţinutul/ județul lui...
Îi spun lui Chris Accardo că ne bucurăm mult că a fost la prezentările noastre şi că ne-am cunoscut, o rog pe Claudia să ne fotografieze - împreună cu Titina Dediu şi Valentina Rotaru:



Album foto prezentări bibliotecari români TLA.

(Valentin Smedescu, după întoarcerea la Râmnicu Vâlcea, în timpul reacomodării la fusul nostru orar)

Ziua a 28-a: prezentările noastre la Conferința Asociației Bibliotecarilor din Texas

15 aprilie 2011 - urmare

"Oh, yes!"
Prezentările noastre au fost un succes, nu am lucrat/ nu ne-am stresat degeaba. Sunt mândru de colegii mei, de toată echipa din care fac parte; sunt bucuros că le-am putut „povesti” gazdelor despre cultura și civilizația noastră, că le-am spus „cine suntem și ce vrem”... :) 
Ajung la hotel sfârșit de oboseala acumulată, dar cu plăcutul sentiment al datoriei împlinite. Nu mai vreau decât să dorm...; nu atât să mă odihnesc, cât mai ales să fiu cât de cât pregătit pentru lungul drum spre casă, căci mâine dimineață plecăm de aici...
Înainte de orice, simt nevoia să ascult la nesfârșit melodii care mi-au încântat adolescența - Malaika și Sun of Jamaika, My Oh MyChe sara... s.a. Este incredibil ce efect relaxant pot avea asupra mea astfel hit-uri...
*

Concluzionez, picotind, că prezentările noastre de azi au decurs bine, am avut câteva zeci de americani, ca public. Nu mă simt în stare să povestesc tot, mai ales discuțiile de după prezentări, cu un bibliotecar texan, director adjunct de bibliotecă-reședință de ținut (județ). Postez doar materialele video pe care le-am filmat și voi reveni cu precizări când voi putea (după ce ajung acasă; later edit, am ajuns acasă şi am încărcat doar albumul foto).


Ce am filmat în timpul prezentărilor noastre:


















(Valentin Smedescu, ultima seară în Austin-Texas)

Ziua a 27-a: spectacolul unei expoziții cu cărți, tot ce ține de biblioteci și tot ce (nu) are legătură cu acestea

14 aprilie 2011 - urmare

În prima parte a zilei participăm fiecare după preferințe la prezentările anunțate în programul Conferinței, care au loc simultan în zecile de săli ale complexului expozițional (vezi versiunea PDF a broșuricii-program).  Particip la sesiuni în care sunt expuse exemple de bune practici în biblioteci, inclusiv legate de relația cu publicul, de utilizarea noilor tehnologii, de transformare a bibliotecii dintr-o comunitate mică într-o instituție și mai complexă, care își asumă mai multe roluri/ funcții și înglobează de exemplu arhivele locale, muzeul, filarmonica, iar de toate astea se ocupă doar șase oameni cu normă întreagă (mai sunt și colaboratori)!
Indiferent de subiectele prezentărilor, ca auditoriu, în nicio sală nu sunt mai mult de câteva zeci de oameni, cu sifuranță până-ntr-o sută. "Omenire" multă participă doar la sesiunile generale, cu teme și invitați-show, nu la cele pe secțiuni, unde vin doar cei interesați de anume teme.   Fotografiez ceva slide-uri, de pe la prezentările la care am participat...

*
La un moment dat, spre prânz, după ce mi se ia de aerul condiționat în exces și de unele lucruri care nu îmi par deloc "noutăți" (câteva sunt de-a dreptul "modeste" - vorbitorii n-au exercițiul discursului ori n-au vocabular, citesc școlărește de pe foi sau din laptop și se învârt prea mult în jurul unor puține idei), cobor să vizitez din  nou marea expoziție de la parter. Mă învârt mai mult de o oră, în "serpentine", pentru a cuprinde cât mai mult din spațiul pentru a cărui vizitare amănunțită mi-ar trebui  cel puțin o zi întreagă... Nu iau nimic din obiectele promoționale expuse (în special articole de birotică, sacoșe și alte obiecte personalizate etc.) pentru fi luate de către vizitatori; doar privesc și fotografiez, fapt ce atrage atenția mai ales a celor care nu au vizitatori la standuri, deci îi vânează pe toți care le trec prin față. Sunt oprit în câteva locuri și întrebat dacă nu mă interesează ceea ce este expus, texanii sunt curioși unde este "Antim Ivireanul Ramnicu Valcea" (așa au scris cei de la înregistrare pe ecusonul meu, pe două rânduri, fără să fie menționată țara; doar cocarda cu "International Coleague" mă deconspiră că nu sunt unul "de-al lor", mai ales că port în continuare la rever insigna "Texans love Libraries"). Texanii cu care intru în sumarul dialog de care sunt în stare în engleză sunt foarte vorbăreți și prietenoși, inclusiv pe stradă am remarcat asta, unii zâmbesc și chiar salută când ne intersectăm în locuri mai izolate - ca în România, pe la țară - îmi vine să râd). Sunt întrebat cum se face că mă aflu aici, le spun două vorbe despre Programul Mortenson, despre Universitatea din Illinois și că am ajuns aici, "via Chicago",  venind din Champaign-Urbana, unde am stat trei săptămâni ... le spun că la Conferința și expoziția lor mă aflu pentru că face parte din programul nostru, însă "Saturday, I go to my home, in Romania" ... mă amuză felul de a se entuziasma ( în special "Oh, yes!") al texanilor și americanilor, în general.
Un scriitor, Tom Kirkbride...


...(expun și scriitori, care își prezintă cărțile și americanii fac lungi cozi pentru autografe!) mă vede că fotografiez mai cu reținere (ni s-a tot repetat la Public Library Chicago că "oamenilor nu le place să fie fotografiați"; aiurea, texanilor le place, unora chiar foarte mult) și mă invită la el în stand, îmi dă o revistă culturală în care îmi arată și un articol pe care l-a publicat, îmi sugerează să-i fotografiez și afișul, cărțile, chiar și pe "Michiduță" pe care l-a pus deasupra, mascotă; mă întreabă, și el, ce e cu mine pe acolo...
Pe alți doi "oameni cu cărți multe" (am realizat asta când i-am văzut înconjurați de cărți și public, în expoziție) îmbrăcați a la Texas îi remarcasem în timp ce traversam o parcare din oraș, tocmai luaseră două sacoșe din mașină; ne-am întâlnit față-n față și m-au salutat, ceea ce m-a uimit peste măsură (eram în prima mea zi singur prin Austin; tot pe amândoi i-am întâlnit și unde am luat prânzul trei zile la rând - o să scriu și despre asta):











Fotografii de la vizitarea expoziției (unele sunt de ieri, am făcut un singur album).

*
După masa de prânz,  grupul nostru pune la cale "Acțiunea Momirea", prin care intenționăm să ne atragem public la prezentările pe care le-am pregătit pentru mâine, că altminteri - cum nu ne cunoaște nimeni pe aici, riscăm să fim doar noi între noi. Colegii scriu un mesaj ispititor-mobilizator pe câțiva metri de hârtie-prosop de unică folosință și pe post-it-uri pe care notează și numărul sălii unde vom susține prezentările și se trece la acțiune (eu sunt cu know-how -ul - glumesc cu Claudia, care mă ceartă că nu scriu și eu):



A trecut și 14 aprilie, mâine e ziua cea mare...

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 26-a: Formidabilă lecție predată de bibliotecarii americani

13 aprilie 2011 - urmare

Suntem în prima zi a Texas Library Association Annual Conference. Încă de la primele ore ale dimineții, către Austin Convention Center afluiesc mii de oameni; practic, o mare de tricouri roșii.
La parterul uriașului centru de expoziții, într-una din "cămăruțele" cam cât o sală a sporturilor de pe la noi, participanții la conferință sunt așteptați de birouri de înregistrare în funcție de prima literă a numelui. Fiecăruia i se printează ecuson, care se înmânează împreună cu broșurica-program și alte informații tipărite, toate în suport care se agață de gât, la vedere. Numele mici sunt scrise cu litere mai mari, încât văd și de la 10 m cum se numesc ceilalți.  După ajutorul primit la înscriere din partea Claudiei - care ne este de tot mai mare sprijin în tot ce întreprindem pe aici - nu pot să nu consemnez susținerea necondiționată de care ne bucurăm din partea lui Susan*. The associate director of the Mortenson Center ne duce la un alt ghișeu din zecile organizate în marea sală de primire a participanților, unde primim cocarde cu autoadeziv de prins pe ecusoane. Pe ele scrie International Coleague și tot cu litere aurii pe fond de mai multe culori se află combinate sub formă de siglă inițialele TLA (Texas Library Association - http://www.txla.org/). Suntem îndrumați și urcăm cu scări rulante spre etajul al patrulea al complexului, unde a început sesiunea generală de discursuri, oferirea de distincții unor bibliotecari cu merite deosebite etc. În semi-întunericul sălii imense disting rânduri-rânduri cu mii de oameni pe scaune (peste 4.000, potrivit organizatorilor), care ascultă în liniște ce spun vorbitorii, însă reacționează ca la un semn, spectaculos precum în adunările electorale americane, când afirmații, glume ori întrebări retorice din discursuri le ating coarda sensibilă. Scena cu tribuna de la care se vorbește are în laterale două uriașe ecrane, pe care sunt proiectate chipurile amplificate ale vorbitorilor și, secvențial, imagini cu asistența entuziasmată (neumblat cum sunt, ca mulți modești bibliotecari români, eu nu am mai întâlnit așa ceva decât la Gala Premiilor în Educație - mă refer la ceea ce s-a văzut din sală, nu din transmisia on-line). 
Cel mai așteptat moment este cel al discursului actriței Jamie Lee Curtis, fiica legendarilor Tony Curtis și  Janet Leigh . Bunicii săi dinspre tată au fost evrei din Ungaria și au emigrat în SUA.
Jamie este cunoscută aici pentru implicarea în activități social-filantropice și pentru preocupările sale în favoarea cărților și a bibliotecilor (este și autoarea a 10 volume pentru copii). Organizatorii TLA au invitat-o pe Jamie să susțină cauza bibliotecilor și a bibliotecarilor, în această perioadă tulbure, de criză, în care nimeni nu mai știe încotro să direcționeze banii publici, tot mai insuficienți...


Discursul actriței Jamie Lee Curtis este cel mai lung, de peste 30 min. (imi pare rău că n-am putut filma tot), însă evident pe gustul bibliotecarilor texani:








*
După sesiunea de discursuri generale, miile de participanți se "auto-distribuie" după preferințe în zecile de săli mai mici (ce mici îmi par acestea acum, deși sunt cu sute de scaune!) în care au loc prezentări și comunicări de specialitate. Optez pentru majoritatea prezentărilor de la secțiunea "Virtual reference/ To Consort or Not"...


*

Rebegit de aerul condiționat din sală (e atât de rece, încât mă dor dinții!), la un moment dat ies pe hol să mă încălzesc puțin și să-mi iau o cafea mare și fierbinte. Îmi amintesc că n-am filmat sala mare în care se înregistrează participanții la Conferință și cobor la parter, să-mi fac datoria de "reporter-cameraman":



Din locul special amenajat pentru vânzarea de suvenire și alte obiecte personalizate bibliotecărește îmi cumpăr o insignă "Texanii iubesc bibliotecile" și mă consider îndreptățit să mi-o prind în piept.

Cum până în sala vecină nu am de făcut decât un pas, ispita să vizitez expoziția organizată cu ocazia Conferinței e prea mare ca să nu cedez. Să trec prin dreptul tuturor standurilor îmi este însă imposibil - suprafața expozițională este incredibilă, cu mult mai mare decât terenurile de fotbal:





*


Dacă până acum am văzut ce am văzut și mi s-a părut extraordinar, ei bine, după masa de prânz asist și mă simt parte la ceva ce - percepem instinctual - nu ni se poate întâmpla decât o dată-n viață. Mergem să protestăm în fața Texas State Capitol (Parlamentul și biroul Guvernatorului Texasului) împotriva amenințării care plutește în aer, ca bibliotecile și sistemul de instrucție publică, în general, să primească bani mai puțin de la buget. Ne-am pregătit pentru manifestație încă de dimineață, de când am plecat de la casele/hotelurile noastre, îmbrăcându-ne toți în tricouri roșii...

Și începe ceea ce nu mi-aș fi putut imagina că se poate întâmpla, mai ales în acest mod:




















Astfel arăta zona din faţa Texas State Capitol la începutul protestului (album foto)


Şi albumul foto din timpul protestului propriu-zis


___________________
* Susan Schnuer - o Doamnă "de cinci stele", cum au numit-o bibliotecarii altui grup internațional, care i-au confecționat pernița din piele pe care o ține în mână - este incredibil de grijulie cu noi, să ne fie bine: anticipează nedumeriri încă nexprimate și răspunde zâmbind la orice întrebare pe care i-o adresăm, oricât de "la mintea cocoșului" e ceea ce nu știm.


N-am văzut-o niciodată enervându-se că sunt atâtea lucruri pe care trebuie să ni le explice precum unor copii, nu doar legat de program, ci și de călătorii, diverse lucruri care trebuie făcute și tot ce ne trece prin cap să întrebăm. În aeroporturile din Champaign, Chicago și Austin, Susan s-a comportat ca lider și deopotrivă bun tovarăș de drum lung, a spus cui trebuie că suntem grup de bibliotecari români și totul a decurs incredibil de ușor, n-am bâjbâit ca bezmeticii și nimeni nu s-a enervat.
Comportamentul impecabil al directoarei de la Mortenson Center, modestia ei și faptul că îi e străină "tehnica" românească a "nasului pe sus" mă conduce la inevitabile comparații și conștientizez pe deplin de ce - cum spuneam și în altă împrejurare - la școala pentru vulturi nu trebuie trimise rațe. E simplu de tot: pentru că organizațiile și oamenii sunt (con)duse înainte de vulturi, nu de rațe...  

(Valentin Smedescu, Austin)

Ziua a 25-a: zborul spre Texas; intrăm în altă atmosferă

12 aprile 2011 - urmare

După o seară lungă și o trezire cu noaptea-n cap (deh - grija încadrării în greutățile și dimensiunile bagajelor pentru zbor, cântărirea, recântărirea și redistribuirea), dis de dimineață părăsim definitiv întâi Ashton Woods, apoi, Champaign-Urbana, Chicago, în final statul Illinois...

E o zi senină și liniștită. Plecăm din Champaign spre Chicago cu un "mic și vesel" avion al American Eagle, care  mă surprinde prin forța și unghiul foarte mare în care decolează. Timpul frumos ne scutește de  turbulențele "caracteristice" - aflu de la cunoscători - acestui tip de avion, pe vreme nefavorabilă. De la Chicago la Austin, peste 1100 mile, zburăm, de asemenea foarte liniștit, cu un American Airlines. La ambele zboruri mai remarc silențiozitatea mult mai mare a aparatelor, comparativ cu a Airbus-ului din A320 family.

La al doilea drum, "mă învârt" din nou de un loc la fereastră, deși e muult mai dificil ca la venirea în USA, pentru că de-acum toți colegii vor să vadă prin hublou. Zburăm la altitudine relativ mică, parcă numai și numai pe teren în șes, cel mult cu ceva ape curgătoare, lacuri și doar ceva zone împădurite. Și, desigur, peste localități, arareori văzând case izolate.

Foto zbor Champaign-Chicago-Austin.

*
Ajungem la Austin după amiază și primul lucru care îl simt este uriașa diferență de temperatură, percepută imediat la intrarea în "burduful" prin care trecem din avion în aeroport. E atmosferă ca de august fierbinte în România, iarba și vegetația, deși frumoase, suferă evident din cauza secetei. Două microbuze așteaptă pregătite să ne ducă la hotel, o dată cu multele noastre bagaje. După formalitățile de cazare și după ce primim camerele, coborâm și ne întâlnim toți în holul hotelului. Ghidați de Susan și Claudia, facem un mic tur al Austin-ului, vedem ce apucăm să vedem până se întunecă, mâncăm în oraș...

Pornim în recunoaștere ocolind mai întâi hotelul în care stăm, situat pe malul Lady Bird Lake. Lacul este un rezervor al râului Colorado - cum zice Wikipedia - utilizat în principal pentru controlul inundaţiilor şi pentru activități de agrement. Lady "Bird", aflu și eu acum, a fost soția președintelui Lyndon Johnson, deci prima Doamnă a Statelor Unite.

Malul lacului este înverzit și frumos, plin de păsări (în)cântătoare și veverițe (da, e plin de veverițe și pe aici, colegii au văzut aseară și un iepure sălbatic în plin oraș). Dintre păsări, cele mai gălăgioase sunt un soi de mierle cu coada mai lungă decât mierla de pe la noi, o coadă cum are coțofana.
În scurta ieșire am mai văzut că aici, în Austin, dudele îs deja coapte...





(Valentin Smedescu, prima zi în Austin)

Ziua a 24-a: ultima în Illinois; festivitatea de absolvire a Programului «Mortenson»

11 aprile 2011 – urmare

A mai rămas o zi! E luni și mâine vom părăsi Champaign-Urbana și statul Illinois, pentru a merge în Austin-Texas.
De dimineață, în baza unei programări anterioare, susținem câte o nouă rundă de interviuri-evaluare a Programului. Evaluator este aceeași doamnă Peggy Barber, pe care am cunoscut-o la București în octombrie 2010 și cu care am susținut și interviul de după sosirea în Champaign. Pentru că m-am înscris pe o listă de dornici să viziteze și o bibliotecă școlară, vizită organizată după masa de prânz, sunt programat pentru interviu la prima oră a dimineții.
*
După evaluare și după ce aflu de la Claudia unde este cea mai apropiată frizerie, pornesc de unul singur spre strada Green, să mă tund „soldățel”, cum îmi place. Găsesc frizeria, cu un singur frizer de serviciu, parcă așteptându-mă. Mă amuz că - dacă n-ar fi în frizerie, pregătit să mă tundă, domnul în cauză ar putea fi lesne confundat cu un “boss”. Îi explic cum mi-ar plăcea să mă tundă, înțelege perfect și trece la fapte, pentru început răsucindu-mă cu scaunul astfel încât ajung cu spatele la oglindă. Iar în această poziție mă tunde! Așa o fi obiceiul pe aici, îmi zic, și nu văd de ce m-ar deranja: în fond, nu mă ajută nicicum dacă mă zgâiesc la chipu-mi, în timpul tunsului. Frizerul folosește două-trei mașini destul de silențioase și foarfece care parcă nici nu taie părul. În timp ce mâinile-i merg, nici gura nu stă de pomană. Mă întreabă cum mi se pare la Universitate, dacă sunt la studii pentru un an, de unde vin… îi spun că Programul e doar de o lună, că e ultima mea zi în Champaign-Urbana, că mâine plec în Austin, iar sâmbătă direct spre casă, „pe axa” Dallas-Londra-București … Când aude de Austin, frizerul pare fericit că și-a găsit tema de disertație, devine și mai vorbăreț, îmi spune cât de mult îi place lui Austin-ul; și spune și povestește multe, prea multe parcă, pentru lexicul meu „englezesc”…
*
Dau o raită printr-o librărie și câteva magazine cu suveniruri scuuuumpe foc și mă întorc la Biblioteca de Științe Agricole, unde evaluările continuă.
*
După prânz, în fața intrării spre corpul principal al Bibliotecii Universitare și sediul Mortenson Center...



...ne întâlnim cu Barbara, Susan și Katie, care ne îmbarcă în mașinile lor pentru a ne duce la biblioteca școlară pe care vrem să o vizităm. Nimeresc în „Grupul Susan” (Barbara și Susan au mașini japoneze – ca mulți americani de pe aici – Toyota Yaris, repectiv o Toyota van, cu 7 locuri, model nevândut în Europa; Katie are Ford Focus, toate mașinile fiind, desigur, pe cutie de viteze automată).
Biblioteca în care mergem este a unui gimnaziu vecin cu Champaign Public Library, vizitată de noi într-o zi a săptămânilor trecute. Bibliotecara ne spune că gimnaziul are cca 600 de elevi, care au în curricula școlară „ore de bibliotecă”. Aceasta presupune că ei vin la bibliotecă regulat împreună cu unii dintre profesorii lor, dar au și ore în care sunt lăsați în seama bibliotecarilor, pentru o gamă diversă de activități specifice bibliotecilor și sistemului de învățământ.
Biblioteca are cca. 10.000 u.b., cca 14-16 computere cu conexiune Internet și catalog electronic comun cu al celorlalte biblioteci școlare din oraș. Însă elevilor nu li se aduc cărți, prin împrumut bibliotecar, de la alte biblioteci școlare, ci de la Biblioteca Publică situată aproape, peste stradă. Bibliotecara responsabila cu care am vorbit ne-a spus ca în medie biblioteca este frecventată de 200-300 de elevi pe zi, ceea ce mi se pare incredibil (însă nu trebuie uitat că elevii din SUA nu află prima oară când merg la gimnaziu despre existența bibliotecilor pe lume aceasta) …
Biblioteca școlară are un bun parteneriat cu Biblioteca publică, uneori cărțile necesare procesului educațional sunt „cerute” și aduse ca urmare a solicitărilor profesorilor, iar elevii beneficiază de ele fără să-și bată capul că biblioteca lor nu le are și sunt aduse de la biblioteca publică ori de la alte biblioteci publice.



*
Pentru înscrierea copilului la gimnaziu (probabil nu este o regulă universală), părinții  fac cerere cu trei opțiuni de gimnazii, care se analizează în funcție de mai multe criterii, printre ele fiind venitul familiei și locul în care aceasta plătește taxe, rasa, distanţa faţă de şcoală etc. Pare „firesc”, în aceste împrejurări, că unor elevi ai căror părinţi plătesc taxe altundeva (de ex. în micile comunităţi rurale de pe lângă oraş – Savoy, Tolono s.a.) ori nu plătesc deloc să nu le poată fi împrumutate acasă cărţi la a căror achiziţie familiile lor n-au contribuit…
*
Începând cu 15.30 avem încă o sesiune de repetiţii ale prezentărilor pe care urmează să le avem în Austin, la Conferința anuală a Texas Library Association.

*
De la ora 18.00, în locaţia în care am avut şi recepţia de aniversare a 20 de ani de la înfiinţarea Mortenson Center, avem mica festivitate de absolvire a Programului pentru Lideri şi Inovatori, pentru care am venit în SUA. Ciocnim un pahar, mâncăm împreună într-o atmosferă relaxantă, excelent întreţinută de  Barbara, Susan, Claudia, secondate de Katie, Jamie şi Richard, soţul lui Susan (în reuniunile intime precum ale noastre, dl Schnuer se dovedeşte foarte spiritual şi ghiduş).
La sfârşit, Barbara şi Susan ne felicită şi glumesc pe seama experienţelor lor cu grupul nostru, comparativ cu grupurile de bibliotecari străini. Devenim posesorii unor frumoase diplome de absolvire a Programului Mortenson, cu durata a 4 săptămâni, cu antetul Universității din Illinois. Ne fotografiem și ne filmăm cu gazdele noastre…

Materiale video (în primele minute din primul film lumina e mult prea slabă; păstrez totuși secvențele, pentru a se auzi ceea ce spune Susan și traduce Claudia):








(Valentin Smedescu, ultima seară în Champaign-Urbana-ILLINOIS)

Ziua a 23-a: constatări la shopping

10 aprile 2011 - urmare
E duminică și avem o binemeritată zi liberă; mergem la cumpărături, în super-marketurile din Nord. Cu autobuzul (autobuzele) firește, abonamentul pentru toate liniile de transport public din Champaign-Urbana fiindu-ne tare folositor în săptămânile de când suntem aici.
Legat de denumirile și traseele acestor mijloace de transport în comun: ne-am mai obișnuit cu ele, însă tot ni se par foarte pe dos, mai ales că „numele” unui autobuz este „ceva” alcătuit din cifre, inițiale/ denumiri întregi de puncte cardinale și culori (da, autobuzele sunt red, yellow, green, bronz…, dar uneori același yellow ne duce acasă, alteori o cotește spre alte destinații!!!). Câteodată este trecută și destinația cursei, în coada afișajului electronic.

Acum, spre finalul șederii noastre aici, șoferii au început să ne cunoască și se amuză când urcăm, unii salutându-ne cu zâmbete până la urechi, cum am început să-i salutăm și noi. Azi, duminică, pentru că ni se pare că așteptăm zadarnic autobuzul într-un sens, traversăm strada pe sensul celălalt, să luăm alt autobuz, în altă direcție. Șoferul ne vede de departe, iar când urcăm ne întreabă unde mergem, să fie sigur că știm ce vrem, că nu suntem rătăciți. Zilele trecute, o șoferiță  a adus-o pe o colegă a noastră acasă cu autobuzul, deși n-avea traseu în zonă, doar pentru a o ajuta!  Cred că, date fiind stațiile în/din care urcăm/coborâm – cele din Asthon Woods, unde sunt situate apartamentele în care, înaintea noastră, au stat zeci de alte grupuri de străini - șoferii știu că aici urcă și coboară prioritar grupuri de "derutați" ca noi. În campus - nu rețin dacă am mai scris sau nu asta, nu se prezintă cardul-abonament. Câteodată uităm, însă de fiecare dată șoferii ne explică răbdători că nu trebuie arătat documentul.

În autobuze am vreme să analizez pe îndelete reguli, practici și comportamente aproape de neimaginat în România. Întâi: mașinile sunt toate aproape noi sau în stare foarte bună. Supravegherea video și audio a interiorului și exteriorului mașinii sunt regula (este afișat că aceasta se face pentru siguranța călătorilor). În stații, mai ales în situațiile în care urcă sau coboară persoane cu nevoi speciale (vârstă, dizabilități fizice, de văz etc.), autobuzele se înclină spre dreapta și coboară mult, până aproape de nivelul bordurii. În situațiile în care pasagerul cu „probleme” este în cărucior electric (regula este că toți cei în nevoie au pe aici cărucioare electrice pe care le conduc întotdeauna singuri), o parte din podeaua  din dreptul ușii din față a autobuzului  se basculează spre trotuar, transformându-se în plan înclinat, pe care cărucioarele cu bebeluși pot fi urcate cu ușurință, iar cărucioarele electrice ale celor cu nevoi speciale urcă singure...

În față și în spate, în exteriorul lor, autobuzele sunt prevăzute cu niște cadre metalice ingenioase, pe care unii pasageri își pun bicicletele, fixate prin apăsarea unui levier.
Când un pasager vrea să coboare la stația sau chiar la semaforul ori intersecția care urmează , trage  de „sârma-semnal de alarmă” despre care am mai scris. Se aude un beep suficient de sonor și șoferul știe de-acum că trebuie să oprească de îndată ce poate. Dacă nu trage nimeni de sârmă și în stație nu sunt 
pasageri care așteaptă, mașina nu oprește fără rost. La opriri, se deschide numai ușa din față, cele de la jumătatea autobuzului fiind deschise doar dacă este nevoie, prin împingere ușoară, de către cei care vor să coboare. Nici la urcare, nici la coborâre nu se înghesuie nimeni. Ba chiar, la coborâre, constat că pasagerii rămân pe scaune până mașina oprește complet în stație și șoferul deschide ușa. Când urcă sau coboară o persoană în vârstă cu dizabilități, în cărucior electric sau nu,  ca și când cineva își pune sau își ridică bicicleta din suport, nici șoferul nici pasagerii nu manifestă nici cea mai mică nerăbdare ori nervozitate, oricât ar dura operațiunile. Pentru cărucioarele cu bebeluși este destinat spațiul din spatele șoferului,  iar pentru cărucioarele electrice spațiul din față-dreapta: sunt locuri în care banchetele sunt rabatabile și se folosesc de către călătorii obișnuiți când nu-s cărucioare, invalizi sau vârstnici.
Cei care circulă cu autobuzele, în general oameni de condiție modestă și sub-modestă (ceilalți au mașini) sunt atenți când urcă semeni cu nevoi speciale: locurile rezervate sunt eliberate imediat, iar celor nevăzători ori în cărucioare electrice li se dă prioritate absolută la urcare/ coborâre și așezare în spațiile destinate.
În trei săptămâni de circulat cu autobuzele și de mers pe jos în Champaign-Urbana și în Chicago nu am auzit nici măcar o singură vorbă mai răstită, cu atât mai puțin o înjurătură sau o ceartă…; urechile-mi au auzit claxonând doar două mașini!

*
Am mai scris parcă despre obișnuința că aici poți intra într-un magazin cu mărfurile cumpărate anterior din alt magazin. Până la un moment dat am constatat că vânzătorii nu suspectează a priori pe nimeni că ar fura, iar dacă spui la casă că ai mărfuri de altundeva, casierii spun că nu-s probleme (e drept, în a se apăra de hoți îi ajută etichetele inteligente și camerele de supraveghere). Și totuși, într-unul dintre supermarket-uri văd o familie de culoare controlată corporal cu maximă severitate și minuțiozitate; nu știu cu ce urmări se soldează “pipăiturile”.

 *
Așa cum ne-a asigurat Claudia că se va întâmpla până vom pleca, în Champaign aproape totul a înverzit și a înflorit:



De-acum, cei care aleargă - și sunt mulți, fete, băieți, dar și adulți - sunt tot mai dezbrăcați (nu e vorbă, că nici la zero grade oamenii de pe aici nu umblă prea înfofoliți):





 Duminică dimineața, înainte de a pleca la cumpărături, fotografiez împrejurimile "casei".
(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)

Ziua a 22-a: Acasă la Richard și Susan Schnuer

9 aprile 2011 - urmare

Așa cum în prima duminică după sosirea noastră în Champaign-Urbana am fost invitați la Barbara Ford, director of the Mortenson Center for International Library Programs and Mortenson Distinguished Professor at the Library of the University of Illinois at Urbana-Champaign, în ultima sâmbătă pe care o avem de petrecut aici suntem invitați acasă la Susan Schnuer, associate director.
Se impun două vorbe despre cele două doamne, dincolo de CV-uri si de orice alte referințe, mai mult sau mai puțin cunoscute. Barbara și Susan se completează excelent - după părerea mea - în misiunea pe care și-au asumat-o și în ceea ce ne privește pe noi, cam al 90-lea grup de bibliotecari aduși în SUA de Mortenson Center. Cele două doamne nu seamănă deloc: Barbara pare detașată de tot și de toate, apare parcă "întâmplător" în orice împrejurare în care ne aflăm. N-am văzut-o scriind, notând ceva, decât cel mult în i-Pad; am văzut-o însă citind, în timp ce ne deplasam cu limuzina, spre Chicago; când este printre noi, Barbara se comportă ca un membru al grupului; când vorbește în public - și am văzut-o în mai multe situații oficiale -, își păstrează aceeași modestie, nu citește nici o notiță, se exprimă cum simte, firesc și fluent, cu o detașare pe care la puțini am văzut-o; Barbara parcă e pusă pe șotii tot timpul și totuși, de fiecare dată când sunt în preajma ei, îmi lasă impresia că orizontul fără margini e la degetul ei mic...
Dacă Barbara poate fi caracterizată în felul de mai sus, fără doar și poate că Susan este îndreptățită să primească lejer un calificativ gen "El Comandante": exactă și deosebit de dedicată "cauzei" în tot ceea ce face, Susan m-a impresionat la fel de mult ca și Barbara, însă mai ales prin capacitățile de organizator, prin concizia exprimărilor (cred că nu folosește nicio silabă în plus!), prin corectitudinea/ încrederea manifestate față de mine, legat de o anume împrejurare, prin rigurozitate și prin faptul că ne-a coordonat (mai mult la vedere, decât din umbră) un program deosebit de încărcat și complex. Încheind cu aceste mici divagații, nu pot să nu remarc din nou: Barbara și Susan se completează perfect și fac o echipă excelentă...


Microbuzul și limuzina ne iau din Asthon Woods și în cca 20 de minute ajungem acasă la Susan, undeva, în afara orașului, într-o zonă rezidențială liniștită. Suntem primiți într-un frumos living, al cărui mijloc este dominat de un șemineu electric cu toți patru pereții de sticlă; în interior, sunt imitați perfect tăciunii și e cenușă... Ambientul este completat de tablouri interesante și de ceramică tradițională de pe cine știe ce meleaguri ale lumii, de flori dar și de multe alte obiecte, cu bun-gust și pricepere selectate.  

După vizita noastră, trăistuțele maramureșene, ouăle încondeiate bucovinene, ceramica de Hurez și muzica populară din zona Filiașului vor fi reprezentate și în această casă americană construită prima - aflăm de la gazde - în câmpul care abia ulterior avea să se umple de astfel de locuințe liniștite...
Richard, soțul lui Susan - despre care aflu că este finanțist și diriguitor al administrației fiscale a orașului - a pregătit, pe lângă alte bunătăți, și un gulaș.
Asemenea majorității caselor americane, și casa gazdelor noastre de azi are ieșire în spate, pe o mică terasă betonată, continuată cu niște zeci de metri pătrați de gazon.

Pentru că gulașul e gata, Richard  - ajutat de colegul nostru Gabriel Cărăbuș, directorul Bibliotecii Județene Suceava - se concentrează pe grătarul pe care sfârâie cârnăciorii:


Din păcate, din motive care țin de niște neprevăzute hachițe ale stomacului, manifestate încă înainte de a ajunge la festin, nu pot gusta nimic până târziu, la desert, când mă înviorez cât de cât...
Petrecem - mai puțin în frumoasa casă a soților Schnuer și mai mult pe terasa străjuită de Soarele care apune la orizont - momente de binemeritată relaxare, pentru care le suntem recunoscători gazdelor.


Seara se încheie cu un tort, special pregătit pentru vizita noastră. E ora 20.00 și, conform programului, mașinile vin să ne ducă la "casele noastre"...

Album foto ziua a 22-a.

(Valentin Smedescu, Champaign-Urbana)
.

Ziua a 21-a: lucru la proiecte; clopote care nu bat, dar se aud

8 aprile 2011 - urmare

Întreaga zi lucrăm la proiecte, îndrumați și verificați ca și în zilele trecute de către Kristin Vogel, bibliotecar și profesor, Pius XII Memorial Library, Saint Louis University. Activitățile au loc într-unul dintre laboratoarele cu computere, de la etajul V al Bibliotecii de Științe Agricole:


Azi, vineri, este ultima zi în care lucrăm la aceste proiecte aici, în SUA. Week-end-ul care începe și ziua de luni sunt ultimele petrecute în Champaign-Urbana și în statul Illinois.

*
În "poiana" din fața Bibliotecii de Științe Agricole* și la doi pași intrarea în clădirea principală a Bibliotecii Universitare Illinois, care găzduiește și Mortenson Center, se află un turn înalt de cca 100 metri, în al cărui vârf sunt vreo 10 clopote de mărimi diferite. La fiecare oră împlinită, după un "avertisment", se aud atâtea bătăi câte ceasuri sunt după 12.00 ale zilelor și nopților. De aproape trei săptămâni, de când suntem aici, mi-am dorit să fiu prin apropiere când clopotele mari și mici din turn se mișcă în "cor" și vestesc orașului ora 12.00 a zilei. Niciodată nu am reușit, întotdeauna eram prea departe; mă gândeam ce fel de mașinărie transmite energia mecanică necesară pentru a pune în mișcare și a sincroniza clopote pe atâtea „voci”. Până vineri, când "a crăpat ceasul" și misterul s-a dezlegat:



Clopotele din turn sunt doar de fantezie, nu se mișcă nici măcar puțin: sunetele sunt în întregime electronice...


(Valentin Smedescu - Champaign-Urbana) 
______________

* Clădirea hexagonală care apare la începutul materialului video



__________________

Postez mai jos comentariul Alexandrei Seceleanu, româncă aflată din ...Champaign-Urbana, care - alături de alți tineri români de aici - ne-a fost de ajutor mai ales în înțelegerea cât mai bună a graiul lui Shakespeare.
Mulțumesc, Alexandra!
❤️ 🙏 🤗

Pun comentariul tau în subsolului textului "zilei a 20-a", să fie valid linkul către felul în care clopotele din Altgeld Hall le cântă românilor să se deștepte. Măcar de Ziua Naționala.
Din păcate, al doilea link nu e valid. Poti să mi-l trimiți pe cel corect?
Alexandra spunea...
Daca tot e vorba de clopote, trebuie sa va arat ce stiu sa faca clopotele "adevarate" din Altgeld Hall (cladirea de matematica): http://www.youtube.com/watch?v=eosei9O-rz0&feature=related si varianta vazuta din interior 1 Decembrie 2010 http://www.facebook.com/video/video.php?v=464766948181