Ziua a 29-a: plecăm acasă!

16 aprile 2011 - urmare

A venit și ziua întoarcerii în țară, oricât de îndepărtată părea ea când am plecat de acasă spre București, apoi spre SUA.
La primele ore ale dimineții, iar îndesat în bagaje, cântăriri, redistribuiri...

La 10.15 coborâm în holul hotelului, iar după o vreme ieșim în fața lui. Am surpriza plăcută să o reîntâlnesc pe directoarea Barbara Ford, care n-a putut veni cu noi marți în Austin și n-a ajuns nici la prezentările de ieri, pentru că aseară a fost la o festivitate în care a primit o distincție, cine mai știe a câta. Barbara îmi spune din nou că am procedat "very OK", publicând pe acest blog (înființat și dedicat exclusiv experienței noastre americane, adaug eu) atât de multe informații, fotografii și materiale video ..."full transparency" ar fi concluzia a aceea ce înțeleg că spune directoarea Mortenson Center.
Când mai sunt numai câteva minute până să vină microbuzele, o întreb pe Barbara dacă vrea să ne pozăm împreună, în fața hotelului, și acceptă încântată:


Vin cele două microbuze și șoferii încep să stivuiască bagajele în spate, urcându-ne și noi, care pe unde apucăm, printre genţi mai mici şi rucsacuri. Pornim spre aeroport și abia când mașinile se pun în mișcare realizez că Barbara nu merge cu noi, rămâne în fața hotelului făcându-ne semne de "la revedere". Îi răspundem și noi, însă realizez că nu ne vede (nu ne poate vedea) din cauza geamurilor reflexive ale microbuzului, deci ne-a transmis bezele fără să ne vadă, doar pentru că știa că suntem în mașinile care plecau...

Microbuzele ne lasă în fața Aeroportului din Austin, chiar la intrarea pentru American Airlines, și nu avem de parcurs mai mult de 50 de metri până să depunem bagajele direct pentru București și să primim cele trei bilete - Austin-Dallas, Dallas-Londra și Londra-București. Le văd pe funcționarele de la ghișee  zâmbindu-ne larg, ca unor prieteni sau unor rude dragi așteptate. Realizez că de ele tocmai se îndepărta Claudia, care probabil le-a spus că suntem grup și că plecăm spre România ...în fine, ce le-a spus, ce nu le-a spus, avem surpriza de proporții că toți cei cu două bagaje mari de cală scăpăm de ele fără nicio taxă ori suprataxă, deși mulți depășim cele 23 kg regulamentare/bagaj. Mai mult, 3-4 dintre noi putem depune ca bagaje de cală, tot gratuit, și parte din bagajele de mână (asta "în contul" unor colegi drăguţi cu un singur bagaj mare)...
*
Zbor scurt și rapid până la Dallas, unde așteptăm câteva ore până la zborul nostru pentru Londra, de la 16.45. Profităm de ocazie să mai facem mici cumpărături, ne hidratăm bine cu sucuri și apă, iar unii dintre noi mâncăm (eu, ne-amator de pizza, mănânc în Aeroportul din Dallas probabil cea mai gustoasă mâncare din perioada cât am stat acolo: excelente sandwich-uri cu curcan afumat și alte "socoteli").
*
Urcăm în avion, într-un târziu, și constat că locul meu este într-una dintre cele mai nefavorabile poziții, pe "F"-ul dintre cele 5 lungi șiruri de fotolii de pe mijlocul aeronavei. Sunt înconjurat de mulți adolescenți mexicani, care au urcat cu noi și zboară tot în Europa. În dreapta mea, pe cele două scaune dinspre hublourile închise, stau Delia Pantea (omoloaga mea din Bihor) și o adolescentă mexicană, izolată de colegii ei, grupați mai mult pe cele 7 șiruri de fotolii de pe centrul și stânga aeronavei. O rog pe Delia să o întrebe pe fată dacă nu i-ar plăcea să stea lângă colegii ei și... victorie! E de acord să facem schimb. Mă mut repede în locu-i, grăbit să nu se răzgândească și să rămân tot drumul pe mijlocul avionului, departe de hublouri, fără a vedea nimic afară...
*
Începe zborul cel mare. După câteva ore în care trecem peste mai multe state americane (vezi foto), înserarea completă ne prinde exact când ajungem la țărmul Atlanticului: văd asta atât pe monitor, cât și pe fereastră, întrucât exact atunci se termină parcă de tot și norii peste care am zburat vreme îndelungată, nelăsându-mă să văd aproape nimic. Cu circa 20-30 de minute înainte de ocean și - apreciez eu - cam de la "ora 14.00" pe direcția de zbor, răsare o splendoare de lună plină care ne călăuzește/ veghează zborul mii de mile după mii de mile...


Ore în șir văd Luna direct pe cer, o văd reflectată și pe aripa aeronavei. Ca într-un scenariu parcă anume pus la cale, lumina Soarelui reflectată în Lună se mai reflectă o dată (aproape vertical) și din "coada în sus" a avionului. Din această cauză, razele parcă de far de mașină aleargă 10 kilometri mai jos, peste valurile Atlanticului, însoțind ca o umbră luminoasă uriașa pasăre de metal care ne duce și iar ne duce...



La un moment dat, la puțini km în dreapta noastră și ceva mai jos vine din față și trece cu teribilă viteză un avion mai mic (viteza pare așa mare, conchid, pentru că probabil dublează cei cca. 1000 km/oră cu care ne deplasăm noi). Mai târziu, preț de câteva minute, zburăm aproape paralel cu alt aparat de zbor, care nu sunt atent când și unde dispare și tot meteoric văd într-o vreme și luminile unui vapor traversând Atlanticul (mă gândesc inevitabil la Titanic și mă bucur copilărește că sunt în aer și nu pe apă).

Nu ațipesc, în timpul zborului, decât timp de ordinul minutelor, iar când îmi sare somnul, Luna e la locul ei, deasupra aripii. Încet-încet, satelitul Pământului "o ia" spre îndărătul nostru și apuc să-l fotografiez la timp, înainte de a coborî și a dispărea sub linia orizontului norilor care au reapărut:



Ar trebui să se apropie dimineața, pentru că ne apropiem de Londra, unde vom ateriza după 7.30. Mă uit la busolă și constat că zburăm exact spre Est. Mă gândesc că nu mai e mult și va răsări Soarele, cam din același loc din care a apărut aseară Luna - SEE, pe deasupra aripii drepte a avionului:


  Și totul decurge astfel, numai până la un punct, însă. După ce se crapă încetișor de ziuă, iar negura de sub noi se transformă clipă cu clipă, devenind din ce în ce mai plumburie ori mai lăptoasă, constat că de-acum sper zadarnic ca Soarele să țâșnească deasupra covorului gros de nori: aeronava se înclină mult spre partea mea, vârful aripii coboară zeci de metri, iar aparatul face o voltă de câteva grade spre Sud. La scurt timp după aceea, văd razele Soarelui intrând pe hublourile de pe cealaltă parte a avionului. S-a făcut dreptate, îmi zic: noi cu Luna, ei cu Soarele..
*
Ajungem deasupra Londrei, este din nou senin și - ca și la zborul spre SUA - sunt impresionat și simt nevoia să filmez aterizarea în metropola-reședință a Coroanei Britanice:

 
 
Iarăși drum cu autobuzul între terminalele 3 și 5 ale Heatrow Airport, alt descălțat, scos cureaua, scanat bagajele, verificat pașapoartele și biletele, iar după toate astea încă aproape trei ore de așteptare. Ultimele cumpărături - să scăpăm de ultimii dolari, nu de altceva. Ne vedem în cele din urmă și în Airbus-ul care ne va duce la București, peste Canalul Mânecii, peste Franța, Germania, Cehia, Ungaria și ...zborul începe să-mi placă tot mai mult, din ce în ce mai mult: văd pe monitoare Timișoara, Arad, Cluj, Mureșul natal, Deva (ce frumoasă e zona Țara Hațegului - Ținutul Pădurenilor!), iar prin hublou o țară cu peisaje de vis, cum n-am văzut nici în Europa, nici în SUA. Sub noi, norii dispar aproape complet când trecem peste vârfurile Carpaților și peste văile lor spectaculoase, în care acoperișurile de tablă zincată reflectă Soarele (în nicio zonă n-am mai văzut asta). Puținii norișori sunt firavi și rapid mutați de vânt, de colo-colo; avionul începe să coboare încet, văd tot mai clar terenuri agricole lucrate, un râu ce-mi pare mărișor, cu un baraj și un lac de acumulare. Îmi spun că nu este Oltul, că n-are hidrocentralele salbă, una după alta...
Ne apropiem tot mai mult de destinație, coborâm din ce în ce mai jos. Mi se termină bateria camerei digitale, însă mă consolez că nu e nicio pagubă: în arealul "rezidențial" din Nordul Bucureștiului și mai ales în zona Aeroportului Otopeni vrei să fotografiezi doar dacă ești masochist de-a binelea și te încântă bălăriile, sistematizarea complet anapoda și tot peisajul mai mult decât deprimant. E certitudinea că ai ajuns în România...


Album foto drum Austin-Dallas-Londra-București.

Notă:
Sper să găsesc vreme, să mă adun din toate punctele de vedere și în scurt timp să postez și "Epilogul" acestui jurnal - concluziile extraordinarei experiențe de care am avut parte. E 2.04 noaptea când fac ultimele editări la acest text și tot nu pot dormi. Mâine o să-i întreb (trăiască grupul Yahoo!) pe colegii cu care am fost în SUA dacă ei s-au reacomodat cu fusul orar și pot dormi nopțile...

toate bune, tuturor!
Valentin Smedescu

2 comentarii:

  1. Bine ati revenit acasa ! Multumim pentru aceasta calatorie virtuala, ne-ati oferit atatea detalii incat ne-am teleportat acolo pret de cateva zeci de minute in fiecare zi. Ati putea chiar sa scrieti o carte cu titlul "America bibliotecarului NEcenusiu", aveti materiale destule si cred ca ar fi interesanta pentru cei care nu au citit pe blog sau pe biblioteci valcene.

    RăspundețiȘtergere
  2. Mercik - tie si tuturor - inclusiv de intimpinarile pe mail.
    Referitor la carte, doar atat:
    1. cine stie?
    2. pentru toate e un timp...

    RăspundețiȘtergere